Ești nemulțumit

E ceva ce nu-ți tihnește. Chiar și-atunci cînd îți merge bine. Ai, așa, o stare. Despre care nu știi ce să zici. Dar te împunge pe dinăuntru, te face să știi că e acolo. Deși, dacă te gîndești mai bine, totuși poți s-o numești cumva. E o stare de disconfort. O senzație care n-ar avea nici un motiv să fie pe-acolo. Uneori, e difuză și te însoțește aproape fără să te sîcîie, ca o umbră abia sesizabilă. E mereu în tine, ca un soi de acompaniament, ca o coloană sonoră, „curgînd” undeva departe, pe fundalul fiecărui episod din serialul care e viața ta. Alteori o simți într-un fel foarte neplăcut. E ca și cînd cineva, fără să ceară permisiunea, ar da muzica foarte tare în capul tău. Și se cîntă ceva ce nu-ți place. Niciodată nu știi de unde vine. E peste tot, prin tine, dar n-ai idee de unde s-o dai mai încet. Există și momente în care e ca o apă. Doar cîteva băltoace, pe care nu le bagi în seamă, dar imediat te trezești cu șosetele ude. Așa cum poate să dea și pe dinafară, ca o inundație cruntă, în urma căreia nimic nu scapă. Totul se strică, se murdărește, devine jilav. Capătă crăpături, gîlme, mucegai și igrasie. E nemulțumirea. Condiția contemporană a celor mai mulți dintre noi.

Din vacarmul general se mai desprinde, uneori, cîte o fărîmă de discurs care iese în evidență. O remarcăm fie pentru că e stridentă, fie din cauza folosirii obsesive ori prin faptul în sine că se distinge, pur și simplu, din hărmălaia care ne înconjoară. În ultimii ani auzim și citim foarte des sintagma „pe fondul nemulțumirii generale”. După asemenea cuvinte e puțin probabil să te aștepți la ceva de bine. Oriunde te-ai uita, la stînga sau la dreapta acestei formulări, nu dai de vreo veste încurajatoare. Bunul-simț elementar îți spune că trebuie să fi fost ceva greșit, trebuie să se fi făcut ceva prost, din moment ce s-a ajuns la o „nemulțumire generală”. Iar dacă s-a ajuns aici, nu poate să urmeze decît ceva neplăcut, pentru că o frămîntare interioară de o asemenea anvergură e puțin probabil să ducă la o înseninare bruscă a cerului umanității. Încetul cu încetul, cuvintele astea îți intră în coloana sonoră din propriul cap. Încep să se regăsească în playlist din ce în ce mai des. Ba chiar, deseori, funcționează ca o lămurire a unor „junghiuri” mentale care te mai încercau cînd și cînd. Și-ți spui că „Asta era, dom’le. Sînt nemulțumit. Nu că mi-ar merge mie chiar rău. Da’ uite ce se-ntîmplă-n lumea asta. E vai și-amar. Cum să nu fii nemulțumit?! Plus că sînt o ființă liberă. Și am dreptul de a fi nemulțumit. De ce să nu uzez de un drept al meu?”.

Deși sună crunt și profund nedrept, „nemulțumirea generală” a lumii care moare de foame, sărăcie și boli e egală în legitimitatea resimțirii acestei stări cu „nemulțumirea generală” a celor care trăiesc în țări avansate. A celor pentru care hrana, confortul și existența unor servicii de sănătate aflate la nivel înalt nu sînt niște probleme. Fiecare vede lumea în funcție de orizontul la care are acces imediat. E firesc să faci parte din „nemulțumirea generală” atunci cînd n-ai ce pune pe masă, cînd se moare de foame în jurul tău și cînd știi că alții o duc bulversant de bine. Așa cum e firesc să faci parte din „nemulțumirea generală” atunci cînd acțiunile tale merg prost la Bursă, cînd nu mai poți să-ți faci vacanța în Caraibe din cauza pandemiei sau cînd vezi că niște prieteni și-au cumpărat o casă mult mai mare și mai frumoasă decît a ta. La mijloc însă, între aceste două lumi, e o alta. Imensă. Nici atît de săracă și de disperată ca aceea care moare de foame, nici pe departe la fel de prosperă ca aceea care, deși huzurește, resimte nemulțumirea că nu are mai mult.

Cei de la extrema sărăciei sînt mulți, fie lipsiți de conștiința nedreptății imense la care le e supusă propria condiție umană, fie resemnați, fie anesteziați de absența tăioasă a oricărui viitor. Conform unor statistici din 2017 ale Băncii Mondiale, aproximativ 10% din populația omenirii trăiește în sărăcie extremă. Dar dacă ridici pragul sărăciei la a trăi cu 5,50 de dolari pe zi, descoperi că 43,6% din populația planetei se află în această situație. Pe de altă parte, s-ar găsi chiar și aici, la noi, suficienți compatrioți care ar considera că e o boierie să trăiești cu 25 de lei, de căciulă, pe zi. Cei de la extrema confortului sînt puțini, trăiesc într-o lume cu alte dimensiuni și accepțiuni, și n-avem nici un drept să-i judecăm pe toți la grămadă. Așa cum n-o facem nici cu alții. Iar cei de la mijloc sînt foarte mulți și foarte furioși. În ultimii ani, sărăcia în lume a scăzut. Anul 2020, din cauza pandemiei, va strica masiv statisticile de pînă acum. Dar, cu toată scăderea sărăciei, crește constant nemulțumirea. O nemulțumire care și-a sudat deja adjectivul „generală”, elementul de precizare din ce în ce mai amenințătoare a amplitudinii sale.

„Nemulțumirea generală” însoțește ființa contemporană și-i devine parte componentă. Resorturile ei sînt extrem de diferite. Nu toți sîntem nemulțumiți din aceleași motive. Dar lumea de mijloc, cea furioasă, e nemulțumită pentru că simte organic, fără să facă studii de economie, creșterea unei prosperități de care nu poate să beneficieze „tot omul”. Că se califică sau nu omul care vrea beneficiile prosperității, ei bine, asta e o cu totul altă discuție. Dar starea există. Și infuzează într-un mod foarte complicat alte zone ale umanului. Unele profund surprinzătoare, care ar părea că n-au nici o legătură cu discuția despre nemulțumire. Nici măcar Dumnezeu nu scapă de „nemulțumirea generală”. S-a mai întîmplat. Și la greci, și la romani, și înainte de ei, și după, mereu în preajma marilor momente de prăbușire. La un moment dat, Peter Sloterdijk vorbea despre epocile credinței la greci. Cea a titanilor și cea a olimpiană. „Acum trăim un timp al întoarcerii titanilor”, spunea el.

Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.