Este sistemul Spitzenkandidat mort? Nu și dacă acționăm acum

18 decembrie 2019   PE CE LUME TRĂIM

Am publicat recent acest text în Euractiv.com. Este o propunere pentru a evita, după alegerile europarlamentare viitoare, harababura care ni s-a întîmplat astă-vară la desemnarea șefului Comisiei. Mai jos este varianta în română, cu mici editări explicative. 

„Am fost primul și ultimul Spitzenkandidat“, a spus Jean-Claude Juncker, cu obișnuitul său umor negru. În același timp, a mai spus că, din păcate, sistemul candidaților „cap de listă“ – „Spitzenkandidat“ nu a reușit să devină o tradiție. În iulie, un ziar din Bruxelles a publicat un articol intitulat: „Cine l-a ucis pe Spitzenkandidat?“. Dar chiar este mort sistemul Spitzenkandidat?  

Acest sistem al candidaților „cap de listă“ a fost parte dintr-o tentativă curajoasă a Parlamentului European de a-și însuși o funcție de bază pe care o au parlamentele naționale: puterea de a desemna șeful executivului. O putere pînă la urmă elementară în democrațiile parlamentare tradiționale a fost, pentru Parlamentul European, o misiune pentru care am luptat din greu și încă nu am reușit pe deplin.

Sistemul Spitzenkandidat a fost salutat ca fiind punctul final al acestei bătălii. Dar nu a fost așa. A fost neclar, instabil și defectuos. A doua oară cînd a fost aplicat, a eșuat.

De fapt, prin tratatele europene, șeful Comisiei este nominalizat de statele membre, în Consiliu. Este doar acceptat (sau nu) de către Parlamentul European. Dar tratatul de la Lisabona a solicitat Consiliului să „ia în considerare“ rezultatele alegerilor europarlamentare atunci cînd este numit președintele Comisiei. O ambiguitate din păcate tipică tratatelor europene, un compromis care se răzbună în practică. Deci decizia rămîne la statele membre, dar trebuie să țină cont de rezultatele alegerilor care dau componența Parlamentului. Genul de ambiguitate care nu are cum să nu producă deranj în practică. 

Parlamentul a zis că ar fi bine să rezolve ambiguitatea în favoarea sa. A identificat oportunitatea de a impune Consiliului o procedură prin care să fie organizate consultări cu grupurile politice, înainte de a face orice nominalizare. A făcut chiar un pas în plus și a propus un sistem prin care grupurile politice să anunțe cîțiva candidați înainte de alegerile europene. Acesta este așa-zisul sistem „Spitzenkandidat“.

În 2014, cele două grupuri mari din PE, care dețineau împreună o majoritate, au ajuns la o înțelegere și PPE a nominalizat un candidat care avea susținerea acestei majorități.

Dar înțelegerea nu a fost acceptată ca atare de către Consiliu. Cancelarul Angela Merkel a menținut tensiunea chiar și după ce înțelegerea dintre PPE și socialiști a fost făcută publică. Consiliul nu a acceptat Spitzenkandidat drept un sistem nici înainte, nici după alegerile europarlamentare.

La finalul acestei saga, Consiliul l-a acceptat pe dl Juncker, dar a subliniat că profilul acestuia este cel care a făcut posibilă acceptarea sa. (Juncker era un fost premier cu îndelungată activitate și cunoscut șefilor de state și de guverne din Consiliu, practic era cel mai vechi dintre ei.) PPE l-a desemnat și Parlamentul l-a propus cu o majoritate pe cel mai vechi membru al Consiliului, iar Consiliul l-a acceptat. 

Dar iar a plutit o ambiguitate: nu a fost clar dacă Consiliul l-a acceptat pe Juncker datorită faptului că era Spitzenkandidat sau pentru că era… Juncker.

Astfel, ajungem în 2019, cînd lucrurile au atins un nou nivel dramatic. PPE l-a prezentat pe dl Weber drept candidat principal, socialiștii au mers tot cu dl Timmermans, iar ALDE (care, aliat cu En Marche, a dat actualul grup RENEW) a venit cu cinci posibili candidați, într-o formulă numită „Team Europe“.

După alegeri, nu a fost întrunită nici una dintre cele două condiții care au făcut posibilă, cu cinci ani în urmă, o înțelegere: 

1) Cel mai mare grup a scos la înaintare un candidat care nu era cunoscut sau acceptat de către jucătorii principali din Consiliu;

2) Candidatul PPE nu avea o majoritate de susținere în Parlament. 

Să încercăm acum să ne punem în pielea Consiliului: tratatul prevede că acela care numește președintele Comisiei este Consiliul (poate că dorim să modificăm tratatul, dar aceasta este situația în acest moment). E realist să ne așteptăm că va accepta Consiliul un sistem prin care primește un nume de la un grup politic din PE și cu asta basta? Mai ales atunci cînd acest nume nu e susținut de o majoritate din Parlament?

Asta a cerut, practic, grupul PPE, în drama de astă-vară.

Asta chiar în condițiile în care PPE a obținut mai puține voturi și mai puține mandate la alegerile din 2019, comparativ cu 2014 (221, în 2014, versus 182, în acest an). În ciuda acestui fapt, s-au declarat cîștigători și au adoptat o poziție de forță: Weber sau nimic.

Cu alte cuvinte, deși trebuie să ținem cont de rezultatele din alegeri, chiar și cînd pierde din voturi, PPE se comportă ca și cum rezultatele alegerilor nu ar conta. 

Pe de altă parte, ca fan de multă vreme al Parlamentului European și ca proaspăt membru, îmi pare tare rău că s-a făcut un pas înapoi în lupta pentru un sistem parlamentar adevărat la nivelul Uniunii Europene. Dar Parlamentul nu poate impune un sistem parlamentar fără a ține cont chiar de caracteristica principală a parlamentarismului: o majoritate care învestește un guvern. Un fapt cert este acela că dl Weber nu se bucura de susținerea unei majorități din Parlamentul European.

 Să salvăm sistemul Spitzenkandidat făcîndu-l mai flexibil

Date fiind lipsa de transparență și negocierile imprevizibile din cadrul Consiliului, este dificil să fii 100% sigur că orice candidat desemnat înaintea alegerilor europarlamentare este acceptabil. Dar, avînd un singur candidat (ales de un grup care nu asigură o majoritate), a fost o rețetă sigură pentru un conflict interinstituțional și, cinstit vorbind, i-a asigurat Consiliului o cale rapidă de scăpare. Consiliul nu vrea să dea această putere Parlamentului și i-a fost ușor să o refuze de data asta din cauza defectelor sistemice ale procedurii Spitzenkandidat și a modului căpos de aplicare de către cel mai mare grup din PE.

Haideți să le oferim șefilor de guverne/state din Consiliu opțiuni multiple, bazate pe voturile cetățenilor. 

De ce să nu propună fiecare grup politic 3-7 variante de candidați și aceștia să-și facă campanie, crescînd astfel notorietatea alegerilor europarlamentare? 

Cum ar funcționa? După alegeri, încep negocieri: în cadrul PE pentru a impune o majoritate și în cadrul Consiliului pentru a vedea care candidați ar fi acceptabili DINTRE ACEIA care pot obține o majoritate în Parlament. Aceleași familii politice sînt reprezentate atît în Consiliu, cît și în PE, iar negocierile interinstituționale se suprapun cu cele politice. De ce să nu facem toate acestea oficiale, avînd un grup restrîns de candidați din care Consiliul să poată selecta?

Dar cine poate ajunge în acest grup restrîns și care este legătura cu alegerile europene?

Răspunsul evident constă în listele transnaționale. Candidații principali se vor afla pe listele transnaționale. Fiecare cetățean european va putea vota pentru lista națională și pentru cea transnațională. Fiecare grup politic se poate întrece în a adăuga personalități notorii capabile de a cîștiga voturi și de a prezenta platforme-program convingătoare pentru poziția de președinte al Comisiei.

Între PE și Consiliu ar putea fi semnat un acord politic care ar stipula că va fi selectat de către Consiliu doar un candidat din grupul celor care se regăsesc pe listele transnaționale. În practică, opțiunile vor fi restrînse la acei candidați cu adevărat capabili să formeze o majoritate în Parlament. În plus, jocul rezultatelor și al negocierilor va asigura un echilibru între PE și Consiliu.

Fără o astfel de înțelegere, sistemul Spitzenkandidat chiar va muri la următoarele alegeri europene. Vom avea un Parlament European fără un mecanism prin care să-și facă auzită vocea – un Parlament frustrat, care poate bloca o nominalizare. Următoarea Comisie s-ar putea să fie imposibil de instalat. Consiliul nu va fi fericit nici el. 

Sper să analizăm această idee în viitoarea Conferință pentru Europa, pe care o dezbatem acum în Parlamentul European. Soluția nu presupune o schimbare de tratat și poate fi parte a unor soluții de reglare a problemelor instituționale ale UE care pot fi adoptate prin înțelegeri politice între instituții.

Cristian Ghinea este europarlamentar din partea Alianței USR-PLUS. Opiniile sale sînt exprimate în nume personal.

Mai multe