Este războiul nuclear inevitabil?
Invazia rusească din Ucraina și zăngănitul de arme împotriva Vestului au reînviat dezbaterea despre armele nucleare. Anul trecut, cînd un acord ONU pentru interzicerea acestor arme a intrat în vigoare, nici unul dintre cele nouă state deținătoare de arme nucleare nu s-a regăsit printre cei 86 de semnatari. Cum pot justifica puterile nucleare posesia unor arme care pun în pericol întreaga umanitate?
E o întrebare pertinentă, care implică însă și o altă întrebare: dacă SUA ar semna acest tratat și și-ar distruge propriul arsenal, ar mai fi capabilă America să descurajeze agresiunea rusească în Europa? Dacă răspunsul este „nu”, trebuie să ne întrebăm și dacă războiul nuclear e inevitabil.
Aceasta nu e o întrebare nouă. În 1960, omul de știință și romancierul britanic C.P. Snow a ajuns la concluzia că un războiul nuclear e, în următorii zece ani, o „certitudine matematică”. Poate că a fost o exagerare, dar mulți au crezut că previziunea lui Snow ar fi întemeiată și dacă un astfel de război ar avea loc în următorii o sută de ani. În anii 1980, susținători ai campaniei Nuclear Freeze, precum Helen Caldicott, au avertizat, în spiritul lui Snow, că o creștere a arsenalului nuclear „va face ca războiul nuclear să devină o certitudine matematică”.
Cei care pledează pentru eliminarea armelor nucleare menționează adesea că, dacă dai cu banul o dată, șansa să pice cap e de 50%; dacă însă arunci moneda de zece ori, șansa să pice cap crește la 99,9%. O șansă de 1% ca un război nuclear să aibă loc în următorii patruzeci de ani devine 99% după 8.000 de ani. Mai devreme sau mai tîrziu, șansele se vor întoarce împotriva noastră. Chiar dacă am înjumătăți riscul în fiecare an, tot nu am ajunge la zero.
Dar metafora datului cu banul e înșelătoare, atunci cînd e vorba de arme nucleare, deoarece presupune probabilități independente (altele, la fiecare aruncare a monedei), în vreme ce interacțiunile umane sînt mai degrabă ca zarurile măsluite. În materie de disuasiune nucleară, ceea ce se întîmplă atunci cînd arunci moneda prima dată poate schimba sorții următoarei aruncări: probabilitatea unui război nuclear era mai scăzută în 1963, imediat după criza rachetelor cubaneze, din simplul motiv că în 1962 această probabilitate era mai mare. Forma simplă a „legii numerelor mari” [teoremă a teoriei probabilităților conform căreia pe măsură ce un experiment se repetă de mai multe ori, rezultatul mediu obținut se va apropia tot mai mult de valoarea estimată – n. trad.] nu se aplică în mod necesar interacțiunilor umane complexe. În principiu, alegerile umane corecte pot reduce probabilitățile.
Probabilitatea unui război nuclear se bazează pe probabilități independente și interdependente deopotrivă. Modelul datului cu banul s-ar potrivi unui război accidental; dar astfel de războaie sînt rare, și orice accident ar fi, pesemne, unul restrîns. În plus, dacă un conflict accidental se menține restrîns, el va declanșa probabil acțiuni viitoare care vor reduce suplimentar probabilitatea unui război mai extins. Și, cu cît perioada e mai lungă, cu atît mai mari sînt șansele ca lucrurile să se schimbe. În 8.000 de ani, s-ar putea ca umanitatea să aibă probleme mult mai presante decît războiul nuclear.
Cît despre probabilitățile interdependente, nu știm, pur și simplu, nimic. Dacă însă ne bazăm analiza pe istoria de după cel de-al Doilea Război Mondial, putem presupune că probabilitatea anuală a unui conflict nuclear nu se situează la nivelul cel mai de sus al „distribuției” [funcție matematică care descrie probabilitatea apariției diferitelor rezultate posibile în cadrul unui experiment – n. trad.].
În timpul crizei rachetelor cubaneze, se spune că președintele SUA John F. Kennedy a estimat probabilitatea unui război nuclear la 33% pînă la 50%. Ceea ce însă nu însemna neapărat un război nuclear nelimitat. Din interviurile cu cei care au participat la acest eveniment, realizate cu ocazia aniversării a 25 de ani, aflăm că, în pofida superiorității nete a arsenalului nuclear american, perspectiva unei posibilități cît de mici a unui război nuclear l-a descurajat pe Kennedy. Iar rezultatul nu a fost nici pe departe o victorie 100% americană; aplanarea conflictului a presupus un compromis care includea retragerea discretă a rachetelor americane din Turcia.
Unii oameni au folosit argumentul inevitabilității matematice pentru a încerca să impună dezarmarea nucleară unilaterală. Inversînd sloganul Războiului Rece, pentru generațiile viitoare ar fi mai bine să fie „roșii” decît moarte. Dar cunoștințele despre tehnologia nucleară nu pot fi anulate, iar a coordona dezarmarea celor nouă sau mai multe puteri nucleare cu ideologii diferite ar fi cel puțin dificil; și inițiativele unilaterale în această direcție i-ar putea încuraja pe agresori, sporind șansele unui final de partidă nefericit.
Nu avem nici o idee despre ce anume va însemna „utilitate” și „risc acceptabil” pentru îndepărtatele generații viitoare sau despre ce anume vor mai prețui oamenii peste 8.000 de ani. Chiar dacă datoria morală față de ei ne obligă să luăm supraviețuirea foarte în serios, această sarcină nu impune absența totală a riscurilor. Generațiilor viitoare le datorăm un acces pe cît posibil egal la valorile esențiale, ceea ce include șanse egale de supraviețuire. Dar asta diferă de încercarea de a aduna interesele de peste veacuri ale unor oameni necunoscuți, pentru a obține o sumă incognoscibilă oarecare, în prezent. Riscul va fi întotdeauna o componentă ineluctabilă a vieții omenești.
Disuasiunea nucleară se bazează pe un paradox al capacității de utilizare. Dacă armele sînt cu totul inutilizabile, ele nu vor disuada. Dar dacă sînt în prea mare măsură utilizabile, un război nuclear dezastruos devine posibil. Date fiind paradoxul utilizabilității și probabilitățile interdependente specifice interacțiunilor umane, nu ne putem aștepta la un răspuns definitiv cu privire la ce anume înseamnă „disuasiune dreaptă”. Disuasiunea nucleară nu e cu totul corectă sau cu totul greșită. Accepțiunea noastră despre disuasiune trebuie să fie unul dintre criterii.
Tradiția războiului drept, pe care am moștenit-o de-a lungul secolelor, sugerează trei condiții relevante care trebuie întrunite: o cauză dreaptă și adecvată, o limitare a mijloacelor și o cumpănire prudentă a tuturor consecințelor. Adaug, pornind de la aceste condiții, cinci precepte nucleare. În ceea ce privește motivele, trebuie să înțelegem că autoapărarea constituie o cauză dreaptă, dar limitată. Cît despre mijloace, armele nucleare nu trebuie considerate niciodată arme convenționale, iar daunele pricinuite oamenilor nevinovați trebuie reduse la un minim posibil. În privința consecințelor, trebuie să reducem, pe termen scurt, riscurile unui război nuclear și să încercăm să diminuăm, cu timpul, dependența de arme nucleare. O bombă în pivniță presupune unele riscuri, dar nu la fel de multe ca o bombă plasată pe linia frontului.
Războiul din Ucraina ne-a reamintit că nu putem evita incertitudinea și riscul. Scopul de a reduce (nu de a suprima), cu timpul, rolul armelor nucleare rămîne la fel de important ca întotdeauna. Richard Garwin, inventatorul primei bombe cu hidrogen, a făcut următorul calcul: „Dacă, anul acesta, probabilitatea unui război nuclear e de 1% și dacă reușim să o reducem în fiecare an la numai 80% din cît a fost anul precedent, atunci probabilitatea cumulativă ca un război nuclear să aibă vreodată loc va fi de 5%”. Putem trăi vieți morale cu această probabilitate.
Joseph S. Nye, Jr., profesor la Universitatea Harvard şi fost vice-secretar SUA al Apărării, e autorul, printre altele, al volumului Do Morals Matter? Presidents and Foreign Policy from FDR to Trump (Oxford University Press, 2019).
Copyright: Project Syndicate, 2022
traducere de Matei PLEŞU