Este posibilă o Europă elveţiană?
Şi dacă am privi mai atent către Elveţia? Nu cumva această mică şi paşnică ţară montană ne-ar putea inspira pentru o construcţie mai solidă – dar şi mai suplă – pentru Uniunea Europeană? În definitiv, Elveţia are, la o scară mai mică, multe dintre trăsăturile Europei: mai multe limbi, mai multe confesiuni, suficiente rivalităţi locale, un sistem în care cantoanele (ei le numesc chiar „state“) deţin controlul în tot ce înseamnă taxare, educaţie, sănătate, justiţie, politici culturale şi altele.
Guvernului central îi revin competenţe precum politica de apărare, politica externă, politicile energetice, infrastructura mare, vămile. Dar deşi politicile fiscale pot diferi de la un canton la altul, moneda este comună – noi, în Uniunea Europeană, avem impresia că nu se poate, dar uite că elveţienii pot.
„Statele“ au fiecare propria constituţie, propriul drapel şi propriile imnuri, iar identităţile locale sînt cu mult mai pronunţate decît s-ar putea crede la o privire superficială. Oamenii chiar sînt cetăţenii cantoanelor lor şi sentimentul apartenenţei este întărit de sistemul de decizie extrem de transparent, pe care cetăţenii înşişi îl pot controla şi amenda prin intermediul celebrului sistem al referendumurilor. Dar cetăţenii cantoanelor se simt, cel puţin în aceeaşi măsură, elveţieni.
Cînd cantoanele s-au unit în Confederaţie, la mijlocul secolului al XIX-lea, regiunea nu era nici pe departe atît de bogată precum azi, comparativ cu vecinii ei – ba dimpotrivă! Dar stătuleţele erau la acea vreme suficient de conştiente că nu vor putea face faţă, singure, provocărilor revoluţiei industriale. Aşa cum, azi, statele europene, mai ales cele mici, nu pot face faţă provocărilor globalizării.
Din Evul Mediu, cantoanele erau însă obişnuite să coopereze strîns, şi asta din motive strategice – nu puteau rezista, separat, statelor şi imperiilor din vecinătate. Cunoaştem şi noi lecţia aceasta, la nivel european! Cantoanele („statele“) s-au unit, dar au menţinut, în acelaşi timp, o doză serioasă de neîncredere în conducerea centrală. Departe de a submina unitatea Elveţiei, aceasta a dus, în timp, la o sănătoasă politică a subsidiarităţii – „statele“ decid oriunde competenţa „centrului“ nu este înscrisă în textele constituţionale. În plus, cetăţenii elveţieni sînt întrebaţi, prin referendum, asupra chestiunilor importante (cum a fost, în ultimele decenii, cazul apartenenţei la piaţa unică europeană sau la Spaţiul Schengen, din care Elveţia a decis să facă parte). Deciziile se aprobă de mai mult de jumătate dintre locuitori şi de mai mult de jumătate din cantoane.
Dacă un asemenea sistem s-ar fi adoptat în Uniunea Europeană, respingerea de către Franţa şi Olanda a proiectului de Constituţie a UE, în mai-iunie 2005, ar fi putut să nu blocheze procesul. (Spaniolii votaseră mai devreme, în proporţie de 76%, pentru constituţia europeană; luxemburghezii, în proporţie de 56%). Erau şanse mari ca, în majoritatea lor, cetăţenii europeni să adopte Constituţia, în majoritatea celor 25 de state membre din acel moment. La fel, în 2008, votul împotrivă al irlandezilor faţă de Tratatul de la Lisabona (forma „îndulcită“ a Constituţiei UE) ar fi fost doar un accident punctual, fără pericolul de a răsturna voinţa majorităţii cetăţenilor europeni.
În definitiv – şi rezultatele alegerilor europene din 2014 au demonstrat‑o –, majoritatea cetăţenilor europeni îşi doresc o Europă unită şi puternică. Iar acestor oameni le este greu să înţeleagă de ce un asemenea obiectiv, pe care ei îl susţin, nu poate fi atins.
Pentru o „Europă helvetică“, ascensiunea Frontului Naţional în Franţa sau a Partidului Libertăţii în Olanda ar însemna mai mult o problemă locală, un fel de Funar la Cluj din alte vremuri – ceva deranjant, dar nu de natură să pună frînă aspiraţiilor proeuropene ale majorităţii.
Desigur, la scară europeană, provocările sînt cu mult mai mari decît pentru un mic stat din inima continentului. Diferenţele de dezvoltare sînt cu mult mai pronunţate între statele UE decît între cantoane – deşi în cazul Elveţiei nu a fost dintotdeauna aşa şi chiar şi azi există mecanisme prin care cantoanele cele mai bogate le sprijină pe celelalte. Iar aceasta nu este văzută ca o ameninţare, ci, dimpotrivă, contribuie la creşterea coeziunii statului.
Da, e adevărat, provocările strategice pentru Europa sînt de cu totul altă natură, comparativ cu ţara neutră din Alpi, înconjurată aproape din toate părţile de NATO. Dar şi această chestiune poate fi rezolvată, în timp – provocarea rusă sau criza Orientului Mijlociu ne obligă să cooperăm.
Britanicii pot decide să plece sau să rămînă cu un statut special, dar întrebarea este ce vor decide ceilalţi. Elveţia, cu democraţia ei exemplară şi cu sistemul ei descentralizat, poate fi o interesantă sursă de inspiraţie.
Ovidiu Nahoi este realizator de programe la RFI România și TVR.