Este posibilă diplomația transparentă?
Woodrow Wilson care, înainte să devină preşedintele Statelor Unite, a fost rectorul Universităţii Princeton, nu este niciodată prea departe de universitate. Portretul său la scară mare priveşte afară, peste sala de mese, spre Colegiul Wilson, printre ai cărui membrii mă număr, iar Prospect House, cantina la care ia masa corpul profesoral, i-a slujit drept casă, pe vremea cînd se afla la conducerea universităţii.
De aceea, cînd au izbucnit furorile pricinuite de dezvăluirea recentă de către Wikileaks a unui sfert de milion de telegrame diplomatice, mi-am amintit de discursul lui Wilson din 1918, în care a propus „paisprezece puncte“ pentru o pace dreaptă, care să pună capăt Primului Război Mondial. Primul punct spune: „Trebuie să se ajungă la acorduri de pace transparente, în urma cărora să avem certitudinea că nu vor mai avea loc nici un fel de acţiuni sau decizii internaţionale individuale, iar diplomaţia trebuie să procedeze întotdeauna franc şi deschis faţă de public“.
Este acesta un ideal pe care ar trebui să-l luăm în serios? Este fondatorul Wikileaks, Julian Assange, un adept veritabil al lui Woodrow Wilson? Tratatul de la Versailles nu a reflectat întru totul cele paisprezece puncte ale lui Wilson, deşi includea multe dintre ele, inclusiv fondarea unei asociaţii de state, care s-a dovedit a fi precursorul Naţiunilor Unite de astăzi. Wilson însă nu a reuşit să determine Senatul SUA să ratifice tratatul care includea acordul Ligii Naţiunilor.
Scriind în The New York Times, mai devreme luna aceasta, Paul Schroeder, un profesor emerit de istorie, a susţinut că diplomaţia transparentă este, adesea, „fatalmente defectuoasă“, şi a dat ca exemplu necesitatea confidenţialităţii negocierilor care au făcut posibil acordul cu privire la Tratatul de la Versailles. Întrucît Tratatul este în bună măsură răspunzător pentru recrudescenţa naţionalismului german care a dus la ascensiunea lui Hitler şi la Al Doilea Război Mondial, el poate fi considerat, pe drept cuvînt, cel mai dezastruos tratat de pace din istoria umanităţii. Mai mult, în caz că propunerea lui Wilson ar fi pus bazele păcii şi ar fi dat tonul tuturor negocierilor viitoare, este greu de imaginat că istoria Europei secolului al XX-lea ar fi fost mai nefastă decît a fost în realitate. Ceea ce face ca Tratatul de la Versailles să fie un exemplu slab pentru a demonstra dezirabilitatea confidenţialităţii în materie de negocieri internaţionale. Guvernarea transparentă este, în anumite limite, un ideal pe care îl împărtăşim cu toţii. Ceea ce a întărit şi preşedintele SUA, Barack Obama, în ianuarie 2009, cînd şi-a luat postul în primire. „Începînd de azi“ – le-a spus el şefilor de cabinet şi personalului – „fiecare agenţie şi departament trebuie să ştie că această administraţie nu se află de partea celor care urmăresc să tăinuiască informaţia, ci a celor care urmăresc să o facă cunoscută.“ Mai tîrziu, a adăugat că va trebui să se facă excepţii de la această politică, pentru a proteja sfera privată şi securitatea naţională.
Chiar şi Robert Gates, ministrul Apărării, a admis totuşi că, în vreme ce scurgerile recente de informaţii sînt stînjenitoare şi dezagreabile pentru SUA, consecinţele lor asupra politicii externe a Statelor Unite sînt nesemnificative. Unele dintre telegramele făcute publice sînt doar opinii sau simple bîrfe despre liderii ţării. Dar, datorită scurgerilor de informaţii, ştim, bunăoară, că, atunci cînd guvernul britanic a organizat ancheta, presupus transparentă, cu privire la cauzele războiului din Irak, a promis de asemenea guvernului Statelor Unite că „va lua măsurile necesare pentru protejarea intereselor SUA“. Guvernul britanic pare să-şi fi înşelat, astfel, atît publicul larg cît şi propriul parlament.
La fel, telegramele au arătat că Ali Abdullah Saleh, preşedintele Yemen, şi-a minţit poporul şi parlamentul cu privire la originea atacurilor aeriene SUA împotriva Al-Qaeda din Yemen, spunîndu-le că armata yemenită ar fi lansat bombele.
Am aflat, de asemenea, mai mult despre gradul de corupţie al unor regimuri susţinute de SUA, precum cele din Afganistan, Pakistan şi din alte ţări cu care SUA întreţine relaţii de prietenie, mai ales Rusia. Acum ştim că familia regală saudită a îndemnat SUA să atace Iranul cît mai repede, pentru a nu-i da timp să devină capabil să producă armament nuclear. De aici, poate, am aflat şi ceva pentru care guvernul SUA merită creditat: a rezistat acestei sugestii. În general, cunoaşterea este considerată un lucru bun; astfel, putem presupune că să ştim mai mult despre cum gîndesc şi operează SUA în lume este de asemenea bine. Într-o democraţie, cetăţenii decid asupra guvernelor pe care le aleg; or, dacă nu sînt informaţi despre ce anume întreprind aceste guverne, ei nu vor fi în măsură să ia decizii bine fondate. Chiar şi în ţări nedemocratice, cetăţenii au o dorinţă legitimă de a fi la curent cu măsurile luate de guvernele lor.
Cu toate acestea, transparenţa nu e întotdeauna mai bună decît confidenţialitatea. Să presupunem că diplomaţii SUA au descoperit o situaţie în care nişte democraţi, trăind sub o dictatură militară brutală, ar negocia cu ofiţerii tineri o lovitură de stat care să reinstaureze democraţia şi statul de drept. Aş spera ca Wikileaks să nu publice o telegramă prin care diplomaţii îşi informează şefii despre acest complot.
Transparenţa este, în această privinţă, ca pacifismul: nu putem adopta dezarmarea totală cîtă vreme alţii sînt gata să treacă la arme; tot astfel, lumea diplomaţiei transparente a lui Woodrow Wilson este un ideal nobil, care nu este realizabil în întregime în lumea în care trăim.
Dar putem măcar încerca să ne apropiem de acest ideal. Dacă guvernele nu şi-ar induce cetăţenii atît de des în eroare, confidenţialitatea ar fi mai puţin necesară, iar dacă liderii ar şti că nu se pot baza pe dezinformarea publicului cu privire la ceea ce fac, ar avea, astfel, un stimul puternic să se comporte mai bine.
De aceea, este regretabil că cel mai probabil rezultat al dezvăluirilor recente va fi sporirea restricţiilor, pentru a preveni alte scurgeri de informaţii. Să sperăm că, în noua eră Wikileaks, acest ţel nu va fi atins. Peter Singer este profesor de bioetică la Universitatea Princeton. Cea mai recentă carte a sa se intitulează The Life You Can Save: Acting Now to End World Powerty.
Copyright: Project Syndicate, 2010
www.project-syndicate.org
traducere de Matei PLEŞU