Este posibil un „islam al luminilor” în Europa?

7 octombrie 2020   PE CE LUME TRĂIM

Separatism este un cuvînt relativ nou în limbajul politic francez introdus în circulaţie de preşedintele Emmanuel Macron. Termenul desemnează tendinţa unor comunităţi de a se separa de valorile republicane (şi implicit de cele ale democraţiei) şi de a crea un fel de stat în stat. Cine pronunţă cuvîntul separatism astăzi în Franţa denunţă implicit reţelele tentaculare ale islamului radical. În mod paşnic, uneori fără să încalce în nici un fel ordinea publică şi legile ţării, aceşti adepţi ai islamului rigorist iau sub control în special cartierele şi zonele cu o densă populaţie provenind din imigraţia musulmană. Ei organizează grădiniţe pentru îndoctrinarea timpurie a copiilor, oferă uneori ajutoare materiale multor familii, dar cer în schimb asiduitate religioasă în moschee, difuzează literatură coranică, exercită o puternică presiune pentru ca femeile să poate voalul islamic etc.

Alertele privind islamizarea multor cartiere periferice şi zone urbane s-au multiplicat în ultimele decenii în Franţa, iar modul de operare al islamului tradiţionalist a fost decorticat în zeci şi zeci de rapoarte şi cărţi. Cu zîmbetul pe buze, repetînd mereu că islamul este o religie a păcii, denunţînd chiar vehement violenţa şi terorismul, navigînd cu abilitate în imensul spaţiu de libertate pe care îl reprezintă democraţiile, rigoriştii reuşesc treptat să creeze breşe în corpul naţiunii franceze şi să planteze oriunde pot simboluri ale unei contraculturi bazate pe precepte religioase.

Preşedinţii care l-au precedat pe Emmanuel Macron au folosit concepte mai blînde pentru a desemna acest fenomen. Multă vreme termenul oficial, repetat la infinit de responsabilii politici, a fost comunitarismul. Din dorinţa de a nu stigmatiza, de a nu fi acuzaţi de islamofobie sau că incită la ură, sau că fac jocul extremei drepte, oamenii politici şi-au ales întotdeauna cu mare grijă cuvintele cînd s-au referit la imigraţia provenind din ţările musulmane. În 2013, socialistul Manuel Valls, pe vremea aceea ministru de Interne, a provocat un veritabil şoc întrucît i-a acuzat pe salafişti şi pe fraţii musulmani că vor să provoace o veritabilă secesiune culturală în Franţa.

Centristul Emmanuel Macron nu a preluat însă conceptul de secesiune întrucît are o conotaţie insurecţională. În presă se vorbeşte despre regiuni secesioniste pe diferite meridiane ale globului, iar în memoria colectivă a lumii războiul de secesiune din Statele Unite are un loc dominant. Conceptul de separatism convine mai mult întrucît denunţă ceva ce intră în conflict direct cu Constituţia unde Republica franceză este decretată unică şi indivizibilă. Or, cine încearcă să se separe de ea, afirmînd de exemplu că legile religioase sînt deasupra celor republicane, intră practic sub incidenţă juridică.

Pe data de 2 octombrie, preşedintele Emmanuel Macron a rostit un important discurs pe tema separatismului şi a anunţat adoptarea unor noi legi în vederea combaterii sale. Şeful statului francez doreşte, printre altele, ca toţi copiii din Franţa să fie şcolarizaţi începînd cu vîrsta de 3 ani, tocmai pentru ca îndoctrinarea lor timpurie să nu se poată face în familie sau în grădiniţe „paralele“. Emmanuel Macron mai anunţă schimbări în ceea ce priveşte predarea limbii arabe în unele şcoli. Este inadmisibil, spune el, ca limba arabă să fie predată de „profesori invitaţi“ din ţările Maghrebului care nu sînt familiarizaţi nici cu cultura franceză şi nici cu democraţia.

În elanul său republican, Emmanuel Macron speră ca în Franţa să apară un „islam al luminilor“, un islam transformat, modern, compatibil cu democraţia, debarasat de dogme şi mai ales dispus să recunoască clar separarea puterilor în stat. Un astfel de islam al luminilor, dacă s-ar naşte în Franţa, unde comunitatea musulmană este evaluată între cinci şi zece milioane de persoane, ar putea avea un impact important asupra întregii comunităţi musulmane din Europa. Iar naşterea unui islam european ar putea avea un impact în alte zone ale lumii, acolo unde rigorismul este încă impus şi controlat de stat.

Marele paradox este însă, în Franţa, că islamul radical are ca aliat o anumită stîngă franceză numită uneori la ­gauche niquab, altfel spus stînga niqab. Din motive electorale, pentru a beneficia de votul comunităţii musulmane, mulţi primari comunişti şi chiar socialişti din Franţa s-au prefăcut, în decursul ultimelor patru decenii, că nu văd proliferarea reţelelor comunitariste şi au acceptat tot felul de „exigenţe“ ale liderilor religioaşi şi ale ideologilor integrişti. A existat o vreme cînd unei anumite părţi a stîngii i se spunea la gauche caviar, întrucît era ruptă de realităţi şi predica un fel de agelism universal de pe terasele cafenelelor. În alte epoci, o bună parte a stîngii franceze a fost stalinistă şi maoistă, deci nu există nici un motiv să nu se înşele din nou şi să nu fie acum islamistă.

Din dorinţa de a găsi noi combatanţi în lupta împotriva capitalismului, întrucît proletariatul tradiţional este pe cale de dispariţie, stînga radicală a uitat de universalism, de laicitate, de democraţie. De unde înrolarea, în strategia ei revoluţionară, a noului proletariat format din imigranţi, şi chiar a noii religii, islamul, considerată „religia noilor mase exploatate“.

Întîlnirea, pe terenul combaterii globalizării capitaliste şi „a exploatării omului de către om“, dintre islamul politic şi stînga revoluţionară este unul dintre cele mai stupefiante mariaje ideologice împotriva naturii… Şi probabil una dintre catastrofele intelectuale ale acestui secol. Un islam al luminilor, dacă se va structura treptat, ar putea contribui la denunţarea acestei uluitoare şi sinucigaşe „trădări a stîngii“.

Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.

Mai multe