Este posibil un euromanual de istorie?

18 septembrie 2019   PE CE LUME TRĂIM

Franţa a decis ca şcolarizarea copiilor să devină obligatorie începînd cu vîrsta de 3 ani. Cotidianul Le Monde explica într-un dosar din februarie 2019 că, în Europa, doar Ungaria a mai luat o măsură similară. Copiii din Luxemburg intră în sistemul de şcolarizare obligatorie la 4 ani, cei din Marea Britanie şi Olanda la 5 ani. În majoritatea ţărilor europene, societatea începe să se ocupe de copii doar cînd ajung la vîrsta de 6 ani, iar Suedia consideră că operaţiunea poate începe şi mai tîrziu, la 7 ani.

Ministrul francez al Învăţămîntului a dat mai multe interviuri cu ocazia demarării noului an şcolar, explicînd că bazele unei „educaţii republicane“ trebuie să fie puse foarte repede. În spatele acestor fraze de circumstanţă se află însă o realitate neliniştitoare: în multe familii provenind din imigraţie se pun, de la vîrsta de 3 ani, mai degrabă „bazele“ unei educaţii islamiste. Iar uneori, cînd şcoala republicană îi prelua pe copii, la vîrsta de 6 ani, educatorii şi învăţătorii descopereau că aveau de-a face cu minţi deja „formate“, care opuneau un fel de rezistenţă interioară conţinutului educaţional republican conceput, printre altele, şi pentru stimularea spiritului critic.

Măsura adoptată în Franţa mă trimite însă la o altă întrebare: de la ce vîrstă şi cum ar trebui să le dăm o educaţie europeană copiilor noştri? Pentru că o veritabilă integrare europeană şi forjarea unei identităţi europene nu se pot face fără adoptarea, în Europa, a unui soclu educaţional comun. Iar în acest context, un manual de istorie comun, adoptat de toate ţările membre ale Uniunii Europene, ar putea contribui, în perspectivă, la crearea unei naţiuni europene.

Sînt obiective care par utopice şi doldora de dileme. Cum să le predai istoria Europei unor copii polonezi, germani, francezi, unguri, români, greci etc. fără să omiţi paginile ei cele mai dureroase, dar în acelaşi timp insuflîndu-le acestor elevi convingerea că trebuie să construiască împreună un destin comun întrucît au valori comune, ba chiar şi un trecut de care ar trebui să fie mîndri? Teribilă dilemă, trebuie să recunosc, mai ales cînd educaţia rămîne apanajul fiecărei ţări în parte şi cînd fiecare ţară are „sensibilităţile“ ei, frustrările ei istorice…

Reflecţia în jurul acestei idei nu este nouă. Încă de la sfîrşitul secolului al XIX-lea un anumit curent pacifist apropiat de socialişti pleda pentru o altă manieră de a scrie istoria, susceptibilă să-i educe pe tineri în spiritul păcii şi al umanismului.

După şocul Primului Război Mondial, numeroase minţi trezite din coşmarul naţionalismului au relansat reflecţia în jurul acestui proiect, cerînd ca predarea istoriei să nu mai fie instrumentalizată politic, să nu mai fie transformată în instrument de îndoctrinare, de revanşă sau de dominaţie. Atunci, în anii ’30, a apărut pentru prima dată şi ideea redactării unui manual de istorie franco-german pus sub semnul consensului, fără dimensiune naţionalistă. Aceste elanuri s-au văzut însă retezate repede de ascensiunea nazismului. A fost „necesară“, în Europa, o nouă pagină de barbarie, mai teribilă decît prima, pentru ca ideile legate de crearea unei baze educaţionale comune să înceapă din nou să circule, să fie luate în serios şi să fie chiar stipulate în tratate. În 1991, Consiliul Europei îi convoca pe miniştrii Educaţiei din ţările europene pentru a-i incita la o reflecţie comună în privinţa formării unui nou spirit, pentru a urgenta găsirea unui consens educaţional astfel încît copiii Europei să nu mai crească detestîndu-şi ţările vecine sau în spiritul unei datorii morale de răzbunare a suferinţelor îndurate de părinţii lor…

O experienţă meritorie şi fără precedent, pe acest drum, este cea asumată de Franţa şi de Germania, care au reuşit să redacteze un manual de istorie comun. Proiectul a fost lansat în ianuarie 2003, cînd se împlineau 40 de ani de la semnarea Tratatului de la Élysée, acesta din urmă fiind veritabilul certificat de naştere al cuplului franco-german, altfel spus al unei cooperări care a făcut posibilă construcţia europeană. Toată lumea ştie azi ce consecinţe teribile pentru Europa a avut eterna rivalitate dintre cele două ţări, Franţa şi Germania. După 1945 a devenit evident că, fără reconcilierea franco-germană, pacea nu era posibilă în Europa şi nici crearea unei comunităţi europene care să nu repete greşelile trecutului. Manualul comun de istorie urma să consolideze, în minţile tinerilor germani şi francezi, ceva ce liderii politici încercau să facă la nivel instituţional: o fuziune ireversibilă de interese şi angajamentul într-un destin comun. O echipă mixtă a reuşit să concretizeze proiectul şi să propună, pentru anul şcolar 2006-2007, acest manual de istorie comun conceput şi ca o viziune franco-germană asupra viitorului.

Ar fi oare posibilă extinderea acestei experienţe? Nimic nu este simplu, însă, în Europa, unde istoria a rămas un domeniu de confruntare între pasiuni uneori exacerbate şi pulsiuni uneori iraţionale… Polonezii, de exemplu, au criticat foarte repede acest manual, reproşîndu-i că se focalizează prea mult pe tandemul Franţa-Germania şi că uită Europa de Răsărit… Rămîne însă întrebarea: ar accepta oare într-o bună zi ţările Uniunii Europene să renunţe la prerogativele lor în materie de învăţămînt şi să încredinţeze această misiune unui organism supranaţional, unui eventual Minister European al Educaţiei? Cînd oare vor reuşi germanii şi polonezii să redacteze un manual de istorie comun, sau italienii şi austriecii, englezii şi irlandezii, walonii şi flamanzii, englezii şi irlandezii, sîrbii şi croaţii, românii şi ungurii?

Poate că redactarea consensuală a unui euromanual de istorie ţine de cvadratura cercului (celebră problemă insolubilă de geometrie pe care ne-au lăsat-o moştenire grecii antici). Dar exact în această privinţă mi se pare că trebuie să ne amintim şi de altă celebră frază, atribuită scriitorului creştin Tertulian, considerat şi părintele creştinătăţii apusene: „Cred pentru că este absurd“.

Mai multe