Este oare România o ţară „normală“ în Europa?
În mod „normal“, un jurnalist pus în faţa unor evenimente foarte grave trebuie să încerce să scrie fără să cedeze emoţiei, trebuie să-şi impună o anumită distanţă faţă de subiect şi să-l analizeze „la rece“. Dar este oare România o ţară „normală“? Este oare „normal“ ca o fetiţă de 15 ani să fie sugrumată nu doar de mîinile unui psihopat, ci şi de un lanţ de incompetenţă, nepăsare şi iresponsabilitate instalat de la A la Z pe scara instituţională?
În cazul Alexandrei şi a tot ceea ce continuă să se întîmple în România legat de această dramă, nu mai am resurse să aştept să-mi treacă emoţia, indignarea, sentimentul de revoltă şi impresia de neputinţă pentru a scrie „la rece“. Timp de peste 30 de ani, de cînd fac naveta între Franţa şi România, între Vest şi Est, am adoptat faţă de ţara mea de origine o atitudine pe care aş putea numi-o „constructivă“. Mi am propus, din prima clipă cînd am pus piciorul în Occident, să fiu critic faţă de România, dar fără să o denigrez. M-am aflat de sute de ori în situaţia de a vorbi în public despre România, de a da conferinţe pe teme legate de România, de a dialoga cu străinii despre ce înseamnă spaţiul românesc. Şi de fiecare dată m-am înscris în logica acestui exerciţiu de echilibristică: să nu dezinformez în ceea ce priveşte aspectele negative ale societăţii româneşti, dar să-i incit în acelaşi timp pe străini să descopere o ţară avînd enorm de multe atuuri luminoase. Treptat, mi-am structurat discursul despre România în jurul unui concept: normalitatea. Argumentul funcţiona bine în faţa auditoriului, cel puţin aşa mi s-a părut mie. România este o ţară normală. Iată propoziţia-cheie pronunţată de mine în zeci şi zeci de ocazii. Indiferent ce auziţi spunîndu-se despre România, şi în ciuda faptului că presa occidentală nu este tandră cu realităţile româneşti, să nu vă fie frică să mergeţi la Bucureşti, să nu vă fie frică să faceţi turism în România şi să străbateţi regiunile ei mirifice, să nu vă fie frică nici măcar de contradicţiile societăţii româneşti, întrucît ele sînt normale. De nenumărate ori am invocat aceste argumente cînd eram invitat să dialoghez cu publicul după reprezentarea unora dintre piesele mele sau cînd interveneam în cadrul unor saloane de carte sau în context universitar. Şi o făceam cu conştiinţa împăcată, adăugînd, pe post de concluzie, că şi în ţările occidentale există probleme grave de corupţie, că şi la „case mai mari“ se pot vedea tarele nepotismului şi ale incompetenţei… Să nu disperăm deci în cazul României şi să nu-i exagerăm defectele, România este o ţară în devenire, în construcţie, face parte din Uniunea Europeană (s-a aflat chiar la preşedinţia Uniunii Europene), românii călătoresc masiv în Europa şi în jur de patru sau cinci milioane dintre ei lucrează în străinătate, deci România este o ţară normală, cu enorm de multe probleme, recunosc, dar acest lucru este normal… Cam aşa sunau, pînă acum, opiniile mele despre România.
Nici unul dintre momentele negre prin care a trecut societatea românească după 1989, de la mineriade pînă la incendiul de la „Colectiv“, nu m-a determinat să-mi modific atitudinea. Dar teribila moarte a Alexandrei mă face să mă simt, acum, vinovat. Mă întreb dacă nu cumva, de trei decenii, mă mint pe mine însumi şi îi mint şi pe străini. Încep să am îndoieli că România este o ţară normală. Istoricul Lucian Boia ne explică într-o carte „de ce este România altfel“, sugerînd că s-ar putea să rămînă „altfel“ pentru eternitate. Cu un fel de încăpăţînare, însă, chiar şi după ce am citit acum cîţiva ani cartea lui Boia, am perseverat în ideea că occidentalizarea statului românesc este inevitabilă. Şi, de fapt, acest lucru îl înţelegeam prin cuvîntul normal: occidentalizare, democratizare, ancraj în Europa, asimilare a valorilor statului de drept, modificare a mentalităţilor astfel încît competenţa şi responsabilitatea să devină criterii ale promovării…
Acum, însă, după 30 de ani de la căderea comunsmului, mă întreb dacă România nu este cumva un eşec al Europei… Mă întreb dacă nu cumva românii se occidentalizează cu adevărat doar atunci cînd pleacă în Occident, iar la ei acasă se lasă paralizaţi de un sistem clanic extrem de abil, capabil să imite perfect democraţia şi să afişeze toate standardele normalităţii, fără a respecta în profunzime nici unul. Drame monstruoase cărora le au căzut victime copii şi adolescente s au petrecut în anii din urmă şi în alte ţări, în Austria, în Belgia, în Franţa… Şi nimeni nu poate jura că ele nu se vor mai reproduce într-o lume plină de psihopaţi şi de nebuni. În 1996, afacerea pedofilului Dutroux a declanşat un cutremur social în Belgia şi a avut un răsunet internaţional. Şi ea a pus în lumină un fel de putreziciune a eşafodajului instituţional pe toate palierele sale, dar nu chiar atît de flagrant ca în cazul României.
La sfîrşitul secolului al XIX-lea, doi fondatori ai spiritualităţii româneşti, Caragiale şi Eminescu, deplîngeau disperaţi nepotismul, clientelismul, cinismul şi incompetenţa care cangrenau societatea românească. Iar Maiorescu denunţa „formele fără fond“. „Toate numirile în funcţiuni nu se fac după merit, ci după cum ordonă deputaţii, care, la rîndul lor, atîrnă de comitetele de politicieni de profesie, formate în fiecare centru de judeţ. Aceste comitete îşi împart toate în familie“, scria Mihai Eminescu, în aprilie 1881, în ziarul Timpul. Numai că de atunci au trecut aproape 140 de ani… Oare este normal ca în tot acest timp să nu se fi schimbat nimic, din punct de vedere structural, în instituţiile şi în societatea românească?
Drama Alexandrei ar trebui să devină punctul zero al unei noi tentative de trezire colectivă în România şi poate că de data aceasta trezirea va fi una durabilă, va deveni transformare în sensul european al termenului. Iată ce ar fi normal, dacă pentru români acest cuvînt mai are un sens.