Eşecul intelectualilor publici

Nu pot să las fără reacţie articolul dlui Mircea Vasilescu din numărul trecut al Dilemei noastre. De la Platon încoace, tema intelectualilor în politică nu încetează să provoace. De la Platon încoace (şi nu mă refer aici la „Republica“, ci la „Scrisoarea a VII-a“), imersia intelectualului în politică este o experienţă necesarmente dramatică, o probă că lumea nu-l înţelege pe intelectual, subiect atît de drag romanticilor germani care au dus povestea asta la o dimensiune generală şi titanică, fondînd pe ea cea mai influentă teorie a geniului. Spui geniu, spui neînţeles. Şi, tot de-atunci, de la Platon, se agaţă de tema intelectualilor în politică o imensă prejudecată: intelectualii sînt băieţii buni, educaţi, care ştiu ce e interesul public şi ştiu cum să servească binele comun, dar care nu sînt lăsaţi să reverse peste cetate, prin politică, binele de care sînt în stare nişte fiinţe îmbătrînite în rele, vechii politicieni. În orice poveste despre cetate trebuie să se confrunte reformistul (omul bun) cu antireformistul (omul rău). Întotdeauna, intelectualul e de partea reformei, iar politicianul bătrîn se împotriveşte reformei. Mai ales la noi, această prejudecată ţine loc de analiză şi suprimă luciditatea. Cred că, dacă vrem să înţelegem exact de ce eşuează intelectualii în politică şi de ce cazuri precum cel al lui Václav Havel sînt cu adevărat excepţionale, trebuie să încercăm să scăpăm de prejudecăţi de acest gen.

Aş începe cu o avertizare: aproape tot ce auzim sau citim pe tema intelectualilor în politică provine de la intelectuali. Vocile cetăţenilor simpli, decisivi, totuşi, în orice democraţie, sau chiar ale politicienilor cu alte, varii, obîrşii nu se prea aud, deşi, cred, şi aceştia au cel puţin aceeaşi îndreptăţire să se pronunţe în chestiune. Paradoxal, vorbind despre ei înşişi, intelectualii cad pradă unor eresuri pe care, de fapt, sînt perfect antrenaţi să le evite. De pildă, la noi cel puţin, a înflorit şi s-a consacrat ideea că politica e făcută de mediocrii cu panaş, rataţi în alte domenii, dar tari în clanţă şi tupeu, fiinţe mai degrabă rudimentare şi nesimţite, unite indestructibil de un liant vinovat (fură împreună) sau mai puţin vinovat (instinctul de conservare al categoriei). Recunosc, această convingere nu e lipsită de temei, dar e falsă în integralitatea ei. Peste asta, vine părerea excelentă a intelectualilor despre ei înşişi, asociată cvasimonopolului discursului public despre care vorbeam mai sus. Astfel, prejudecata e gata: intelectualii sînt dispuşi să se sacrifice coborînd în politică, să facă bine şi celorlalţi cu preţul liniştii lor, dar nu-i lasă politicienii vechi – oameni de proastă calitate, care se tem de ei, sînt complexaţi sau pur şi simplu nu pot înţelege binecuvîntarea care i-a cotropit odată cu intrarea intelectualului în arena politică. O spun deschis, din poziţia cuiva care a putut urmări de foarte de aproape fenomenul: nu e deloc aşa!

Cu o singură, majoră, excepţie, în toate cazurile pe care le cunosc (direct, nu din cărţi sau din auzite!), de intelectuali care au intrat în politică, sînt dintre cei mînaţi, mai ales, de un resort profund egoist. Unii vor pur şi simplu să trăiască mai bine decît le-ar permite propriul statut profesional şi simt că politica le oferă această posibilitate. „Mai bine“ nu înseamnă, aşa cum s-ar crede, să fure sau să facă afaceri dubioase cu statul, ci să aibă o viaţa confortabilă în vremuri grele, un serviciu bine plătit, dar nu prea solicitant, un minim de protocol la dispoziţie, ceva recunoaştere dincolo de graniţele domeniului lor, călătorii şi atenţie, putere mai ales în domeniul lor de activitate. Aceştia sînt oportunişti sau de-a dreptul cinici, dar, chiar dacă arată moralmente rău, nu sînt cei mai pernicioşi. Cu adevărat periculoşi sînt alţii: cei mînaţi de sentimentul propriei unicităţi, de o vanitate fără margini, de o conştiinţă a superiorităţii lor faţă de ceilalţi sau chiar de convingerea că destinul lor e providenţial. În măsura în care rămîn doar ei în această credinţă, sînt doar ridicoli. Dar dacă această convingere face prozeliţi, atunci putem să ne aşteptăm la ce e mai rău. Nu ştiu cum se face, dar intră în politică exact acei intelectuali care, omeneşte, sînt incapabili de empatie. Or, un om incapabil de empatie e incapabil de politică.

De fapt, cred că toată cazuistica intelectualilor români intraţi în politică ne duce spre concluzia că politica trebuie făcută de politicieni. Un intelectual poate deveni politician numai după ce abandonează deprinderile sale specifice şi trece la cele specifice politicianului. Politicianul e sigur pe el, e un om al convingerii şi un mînuitor de interese pentru a atinge un scop clar, un mare manipulator. Viziunea sa, dacă o are, este cît se poate de concretă şi plauzibilă. Intelectualul se îndeletniceşte cu cunoaşterea infinitului uman, cu judecata şi cu valorile. Intelectualul, aşa cum e el, nu e deloc echipat pentru politică, deşi convingerea, de el răspîndită, este exact opusă. Intelectualul e omul dubiului, al reflecţiei infatigabile, al lecturii continue, e omul scrisului şi al cuvîntului. Intelectualul ştie cît de importante sînt singurătatea şi tăcerea. Politicianul e omul convingerii, al acţiunii şi al discursului interminabil, este gregar şi îşi iubeşte cu pasiune, chiar dacă deşucheat uneori, poporul. Pe intelectual îl interesează diferenţele şi nuanţele, pe politician îl interesează numitorul comun. Primul se preocupă de destine – inevitabil diferite, celălalt de cetăţeni – inevitabil egali.

Recent, citeam într-un mare ziar american un comentariu care aborda exact această temă, a prezenţei intelectualilor în politică, şi o frază de acolo mi se pare că rezolvă problema: omul politic nu trebuie să fie intelectual, ci trebuie să ducă o viaţă intelectuală. Aici e diferenţa! O viaţă intelectualmente bogată – în care este la curent cu ideile lumii, citeşte din cînd în cînd, se întreţine cu intelectuali la răstimpuri, merge la un concert o dată la şase luni sau îşi ia, o dată pe an, răgazul de a vizita un mare muzeu – este absolut necesară unui politician. Fără acest minim, politicianul nu poate funcţiona în beneficiul comunităţii, ar deveni inutil, anacronic şi, în cele din urmă, prin puterea pe care politica i-o dă, un factor de deteriorare a ţesutului uman al comunităţii. Dar acest ritm este cu totul impropriu unui intelectual, care stă în tensiunea cunoaşterii fără întrerupere. Ceea ce este pentru politician suficient este, pentru intelectual, mult prea puţin. Intelectualul este ceea ce politicianul trebuie doar să experimenteze cu oarecare regularitate.

În acelaşi timp, datoria intelectualului faţă de cetate este de ordin civic. De acolo, intelectualul nu are voie să lipsească. Iar civismul devine politic şi intrarea politicianului în politică este necesară, într-o singură situaţie: cînd libertatea în cetate e ameninţată grav. Atunci, intelectualul e dator să ia armele politicii şi să lupte pentru salvgardarea libertăţii. Altfel, cred că intelectualii nu au ce căuta în politică. Dacă, însă, sînt dispuşi să-şi piardă aripile de înger pentru coarnele de drac, atunci da, pot intra. Dar să le fie clar: odată deveniţi oameni politici, au încetat să mai fie intelectuali.

Eu, unul, cu o singură luminoasă excepţie, aşa cum spuneam, sînt cam dezamăgit de ceea ce au făcut intelectualii noştri în politică. Şi cauza eşecului cvasiunanim stă în inadecvarea lor, în slăbiciunile şi limitele lor. Nu sînt de vină nici „sistemul“, nici „baronii“, nici „poporul prost“. Totuşi, nu mă pot opri să aştept şi al doilea caz de intelectual român care va marca benefic politica mult mai puternic decît ea îl marchează malefic pe el.