Eroii anului 2020

16 decembrie 2020   PE CE LUME TRĂIM

Cum ne apropiem de finalul anului, e firesc să începem să avem gînduri de bilanț, să evaluăm ce am făcut, ce s-a făcut, ce s-a întîmplat, ce s-a schimbat. În ultimul articol scris anul trecut, „După 30 de ani“, pe care îmi amintesc perfect cum l-am încropit într-o benzinărie, cu o ceașcă de cafea alături, făceam bilanțul anilor trecuți de la revoluție. Apoi, în primul scris în acest an, „O istorie a gesturilor obișnuite, asta e viața ta întreagă“, dezbătînd obiectivele comisiei „de tăiat hîrtii”, conchideam cu speranța ca educația să devină o vocație a normalității: să nu facem din educație doar niște resurse ale vocabularului, niște imagini calde, adică niște constructe, niște iluzii, ci să îi permitem să aibă o viață firească, a gesturilor obișnuite.

Rar cred că se nimerește într-o viață cîte un an atît de complicat ca acela care a urmat. Poate că în viața mea astfel de ani vor rămîne doar 1989 și 2020. Cine știe? Cu siguranță, însă, 2020 nu a vrut să intre în proiectul meu de speranță, cu o viață firească, a gesturilor obișnuite, ci a vrut să dea totul peste cap.

Făcînd inventarul articolelor scrise în acest an, firește că ponderea cea mai mare o ocupă cele în care mă refer la educația online, noua provocare, deja devenită obișnuință, prin care firescul cu care eram obișnuiți a fost negat. Un firesc înlocuit cu ceva ce e nefiresc, dar cu care ne-am obișnuit cu toții. Hîrtiile s-au dizolvat în pixeli, au intrat în circulația limfatică a acestui uriaș organism al Internetului, noi înșine începem să ne lăsăm tot mai mult încărcați în memoria lui infinită.

Întreaga societate s-a confruntat și se confruntă cu această provocare. Și, discutînd deunăzi cu o prietenă, îmi spunea că, la o formare pe care a avut-o cu o formatoare din Franța, s-a conturat ideea că eroii acestor timpuri, ai anului 2020 în speță, sînt medicii și profesorii. Medicii și personalul medical în general, cu greul pe care îl duc zi și noapte, salvînd sau încercînd să salveze vieți, în condițiile precarității sistemului medical românesc. Dar și în alte țări, unde sistemul medical nu e precar, dar e sufocat de numărul mare de cazuri pe care nu le mai pot gestiona. Cu toate acestea, medicii nu au fost, nu sînt puși în situația de a face ceva cu adevărat nou, de a-și schimba specificul muncii, chiar dacă au devenit excedați, sufocați, epuizați și lipsiți de soluții. N-au fost nevoiți cu adevărat să se reinventeze.

Profesorii, pe de altă parte, cu adevărat au trecut printr-un proces de metamorfozare, de reinventare totală. Cine nu a experimentat asta, cine nu e profesor, nu înțelege, și iar vin și spun, cum am făcut-o și în alte ocazii, în afara pandemiei, cine nu știe ce înseamnă cu adevărat greul acestei profesii ar trebui să o practice măcar un an, înainte de a huli practicanții ei.

Puține profesii și puține domenii sînt atît de expuse, de vizibile și de evaluate holistic, subiectiv și tendențios adesea, ca aceea de profesor. Sîntem mereu în gura presei, mereu tăvăliți în praf de părinți, mereu disprețuiți de politicieni și de cei ce administrează fonduri, finanțe, resurse. Sîntem ăia care nu fac nimic, ăia care stau la serviciu patru-cinci ore. Ăia care, pe salarii de două-trei mii de lei, trebuie să ofere educație de calitate generațiilor viitoare, copiilor celor care-i disprețuiesc. Deși cine e din sistem știe bine că un profesor de obicei e preocupat pînă tîrziu în noapte de ceea ce are de făcut. Că arareori are sfîrșituri de săptămînă libere complet pentru familie, pentru prieteni, pentru sine. Ăia care în fapt sînt indispensabili, considerați adesea de părinți doar niște bone cu care stau copiii lor, în timp ce ei merg la serviciu.

Acum, ce-a mai trebuit a fost pandemia. Și, cum-necum, acest corp enorm cu sute de mii de capete, care au grijă de milioane de alte capete mai mici, a trebuit să se reinventeze. Și a făcut-o. Nu sînt apologetul educației online. Nu sînt fanul ei, sper că e o soluție de tranziție către altceva și sper de asemenea ca momentul în care obligativitatea de a sta doar în online să se încheie curînd. Cu toate acestea, nu pot să nu fiu impresionat de efortul colegilor mei, toți acești profesori care, în decurs de cîteva luni, au trebuit să se întoarcă pe dos pe ei înșiși pentru a scoate la iveală aproape o altă meserie.

Sînt profesor în online, sigla de Facebook aflată la un moment dat în circulație, nu e doar un slogan. Profesor în online e o altă meserie decît cea pe care cu toții o practicam înainte. Are aceleași obiective, își propune aceleași rezultate, are aceiași beneficiari, dar operează cu total alte mijloace, cu total alte metode, cu total alte instrumente. E, în mod cert, altă meserie, iar profesorii au trecut printr-un proces de conversie profesională în timp record. Și-au dezvoltat și consolidat noi competențe, au învățat demersuri specifice, au descoperit și continuă să descopere instrumente noi, unii mai fascinați, alții mai puțin, dar cu toții intrînd într-o experiență a supraviețuirii din care ies, care mai mult, care mai puțin, victorioși.

Ce vreau să spun? Toate domeniile organismului social au fost afectate, desigur. Au fost afaceri care au murit, oameni care au rămas pe drumuri, drame, uneori tragedii. Întregul organism se adaptează. Am prieteni, apropiați intimi care au suferit sau au de suferit încă de pe urma pandemiei, se luptă și ei să supraviețuiască, să găsească resurse noi, să se reorienteze. Nu vreau să pară că fac din profesori categoria unică a efortului societății. Dar cred fără urmă de îndoială că eroii acestui an au fost medicii și profesorii, iar că dintre aceștia, cei din urmă, cum spuneam, s-au reinventat din temelii. Spre sfîrșitul acestui an, gîndul meu de respect către ei se îndreaptă.

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.

Mai multe