Eroarea de concepție
M-am întîlnit deunăzi cu Jock Pervert, colegul meu de la Franceză, un profesor strălucit de literatură neoclasică și un orator legendar (prelegerile publice ținute de el adună mereu sute de spectatori care îl aplaudă și îl ovaționează frenetic). Prin legea universală a compensației, Jock are, din păcate, și o hibă: nu prea scrie, în ciuda cunoștințelor lui vaste și a inteligenței native de necontestat. Se concentrează pe speech, lăsîndu-și așa-numitul „dosar de promovare“ academică să stagneze. La o vîrstă destul de înaintată, Pervert este încă, oficial vorbind, lector. Îl credeam împăcat cu asta, bănuind că-și trăiește împlinirea profesională prin retorica fără cusur. Întrevederea noastră de pe coridoare m-a convins însă că nu. M-a abordat cu vehemență din start: „Auzi, Codrine, cică semidocții vor să mi-o coacă, întrucît le-am expus impostura!“. M-am arătat complet buimăcit. Ce semidocți, ce expunere, ce impostură? „Omule“, a explicat vîrstnicul lector, „impresionez, cum bine știi, de decenii întregi, cu excepționalele mele conferințe pe care, infatigabil, le ofer atît local, cît și pe plan național și internațional. Crezi că am primit vreodată recunoaștere profesională concretă pentru ele? Vreun bonus financiar, vreun punctaj de promovare, vreo ofertă de implicare administrativă, orice? Aș! Numai strîngeri de mînă, bătăi pe umăr, aplauze, pupături, epitete superlative de moment și ovații! Toate sînt bune, nu mă plîng, dar, pe de altă parte, nu prea țin de fomică. Iată-mă lector sărac la aproape șaizeci de ani! Și nu sînt defel leneș. Pregătesc o prelegere pînă în pînzele albe. Mă supun unui efort nervos și fizic nici pe departe cunoscut de autorașii articolașelor de nișă, care-și construiesc, tenace, punctajele și ajung conferențiari și profesori cît ai zice pește. Muncesc obtuz, precum un animal de tracțiune, pentru nimic.“ Jock s-a oprit o clipă deprimat. Nu am intervenit…
Și-a reluat, previzibil, tirada imediat: „Poate că mă împăcam, de-a lungul vremii, cu ingrata situație. Pînă la urmă, mitologicul vorbitor universitar, adulat în amfiteatrele de pretutindeni, va rămîne în istorie, nu autorașul de compilații academice punctate pe grile create de alți autorași… À propos, știi cum se va chema Aula Magna a instituției peste juma’ de secol?“ „Cum?“, am întrebat stupid. „Aula Magna Jock Pervert!“, a strigat, magnific, Jock Pervert. „Totuși“, a arborat el iarăși fizionomia întunecată, „nu am reușit să-mi accept, ultimativ, nedreapta condiție. Mai ales că observasem un lucru ciudat. La speech-urile mele din Universitate, dar și din afara ei, veneau întotdeauna grupuri de indivizi care luau, furibund, notițe, fără a-și permite răgazul să deguste discursul meu sclipitor, aidoma celorlalți. Inițial, i-am presupus a fi studenți tocilari, fără exercițiul dialogului intelectual, și nu am insistat. Apoi, mi-am dat seama că toți aceștia – absolut toți, bătrîne! – erau colegi neoclasiciști de la noi (care, culmea, mă urmau și cînd peroram prin locuri diferite din țară). Oameni cu cariere mult mai avansate – ierarhic judecînd – decît a mea! Măi, să fie, mi-am spus. Învață dumnealor de la mine, lectorașul cel viteaz? Am dezvoltat suspiciuni firești. Ca atare, le-am căutat iute publicațiile academice (multiple, desigur, avînd în vedere statutul lor de profi importanți, însă greu de localizat, prezente, restrictiv, numai în grupurile închise de specialiști). Surpriză imensă atunci cînd, finalmente, le-am citit! Ipochimenii îmi preluaseră feroce ideile și informațiile din prelegeri, convertindu-le ulterior în așa-zisele cercetări proprii tipărite, prezentîndu-le deci ca fiind ale lor! Nici unul nu mă cita, fie și într-o notă amărîtă de subsol. Ce puteam să fac? Acuzația de plagiat nu rezista. Eu veneam cu un argument oral, ei cu unul scris.“
„Verba volant, scripta manent!“, a strigat deodată Jock precum un erou epopeic. „Absolut adevărat! Și, cu toate acestea, mi-am spus, dacă voi întoarce tocmai respectiva eternitate a textului (față de efemeritatea vorbei!) împotriva lor și în favoarea mea? Evrika, aici era răspunsul! Am hotărît să introduc deliberat, în conferințe, informații incomplete și piste analitice lipsite de dezvoltare logică. Am pus în circulație un vechi virus academic: eroarea de concepție! Ce crezi că s-a întîmplat? Simpaticul virusache i-a ucis! Tembelii au publicat inepțiile pe care le-am debitat, în ultimii ani, în prelegeri. Au fost discreditați de comunitatea națională a neoclasiciștilor. Puși la zid, retrogradați. Au căzut capete și s-au năruit statui. Pe unii i-au părăsit pînă și familiile copleșite de dezonoare. Acum cică mi-o coc, dar nu știu despre ce ar fi vorba…“ Lectorul nu și-a terminat propoziția. Am observat că fuseserăm înconjurați de cîțiva neoclasiciști francofoni. Aveau priviri à la Saint-Just și bîte în mîini. I-am urlat din mers lui Jock: „Am plecat, Pervertule! Să ții minte că și bătaia, nu doar scripta, manent!“.
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Fa-cultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.