Era egoismului sau întoarcerea băieților răi

La ora la care scriu acest text, principala știre externă este cea despre deschiderea secțiilor de vot pentru alegerile pentru Congresul american. În joc sînt toate locurile din Camera Reprezentanților și o treime a celor din Senat. Alegerilor naționale li se adaugă și o suma de scrutine pentru ocuparea unor posturi în administrațiile statale și locale. 

Aproape toate estimările indică o victorie a republicanilor. „Valul roșu”, cum este denumit uneori, nu e cine știe ce surpriză. Tradițional, partidul aflat la putere pierde cîteva zeci de mandate. „Midterms” sînt adesea interpretate și ca un fel de referendum cu privire la performanțele președintelui. Or, în cazul de față, deși administrația Biden a făcut o treabă decentă în privința economiei (șomajul, spre exemplu, este la un nivel foarte scăzut), percepția publică îi este net defavorabilă. 

Mai importantă este însă componența valului roșu. O majoritate solidă a republicanilor care se pregăteau să preia controlul Congresului fac parte din categoria celor care susțin, în absența oricăror dovezi, că ultimele alegeri prezidențiale au fost fraudate. Dintr-o numărătoare a Washington Post reieșea că, în 48 din 50 de state, pe buletinul de vot pentru Congres se află cel puțin un astfel de personaj. Explicația pentru insistența cu care această teorie este încă vehiculată ține de loialitatea (sau teama) de fostul președinte Trump care, deși mai puțin important decît în trecut, are încă un cuvînt foarte greu de spus în fața masei de votanți republicani. A-l supăra pe Trump este, pentru orice republican cu ambiții, echivalentul unei condamnări la irelevanță politică.

De altfel, predecesorul lui Biden se joacă permanent cu ideea unei reveniri la Casa Albă. În urmă cu cîteva zile preciza că va face un anunț important la mijlocul lui noiembrie și cam toată clasa de analiști politici americani estimează că e vorba despre înscrierea în cursa pentru 2024. 

Confruntat cu nenumărate anchete pe subiecte care mai de care mai diverse – de la deținerea ilegală de documente secrete pînă la nereguli financiare în afacerile familiei –, Donald Trump dovedește o improbabilă rezistență politică. Nu există în istoria americană un personaj politic care să fi avut șanse reale de revenire în prim-plan în timp trebuie să facă față acuzațiilor că a încercat un fel de lovitură de stat după ce a pierdut alegerile sau, mai frivol și oarecum amuzant, că a plătit pentru servicii sexuale. A mai fost un singur președinte american care a ocupat locul de la Casa Albă în două mandate neconsecutive, dar asta se întîmpla în condiții diferite, acum aproape 200 de ani. 

Dincolo de talentul sau aptitudinile de politician ale lui Trump, reziliența sa e, de fapt, un semnal cu privire la schimbările de optică ale publicului. Vechile linii de demarcație nu mai funcționează. Oamenii par dispuși la abandonarea diferențelor clasice dintre bine și rău în favoarea unor criterii diferite. Poate mai puțin universale și mai adaptate nevoilor, instinctelor și umorilor de moment. Trăim, dacă vreți, o eră a egoismului și abandonului. 

Oameni ca Trump livrează opiniei publice pansamente pentru frustrări sau enervări care nu sînt luate în serios de politicienii „clasici”. Centrul e iar în pericol de prăbușire, deși scurta și amuzant-tragica experiență de guvernare a doamnei Liz Truss în Marea Britanie ar putea arăta că nu e tocmai așa. 

Tranzacția nu se mai produce între „sistem” și cetățean, ci între politicianul ca persoană și personalitate și omul de rînd. Comunicarea e mai directă, sentimentul mai autentic, deși intențiile rămîn aceleași. Ceea ce altădată era normă, acum pare clișeu și încremenire în proiect. Curajoșii care refuză clișeul au azi șanse de victorie. Altădată ar fi fost rejectați ca excentrici, periculoși sau nefrecventabili.

Trump nu e singur. Ultimele săptămîni au readus la putere în Brazilia un președinte condamnat penal și ieșit din pușcărie doar pe baza unei tehnicalități juridice, iar alegerile din Israel i-au reparat aura de invincibil lui Benjamin Netanyahu. „Bibi” are, la rîndul său, o sumă de necazuri juridice care probabil vor lua o pauză dacă reușește să asambleze o coaliție de guvernare. 

Problema în era egoismului este că, acționînd umoral, politicienii noștri renunță de bunăvoie la beneficiile colaborării între segmente diferite ale societății sau între națiuni. Noul-vechiul președinte al Braziliei explica acum ceva vreme doct cum că Volodimir Zelenski este vinovat pentru războiul din Ucraina cam în aceeași măsură ca Vladimir Putin. O opinie stupidă și nenecesară care nu face decît să rupă consensul democratic cu privire la tragedia ucraineană. 

Viktor Orbán, premierul Ungariei, își exprima la rîndul său opinia că doar amicul Trump poate aduce pacea în Ucraina negociind direct cu rușii peste capul Kievului. În concertul occidental, Orbán este strident pro-rus și face tot ce ține de sine pentru a submina efortul de război al ucrainenilor. În acest caz, prezumția de bune intenții este nulă. Pe steagul lui Orbán e o fotografie cu Orbán. Caz clasic de egoist.

Teodor Tiță este gazda podcast-ului În Centru pe care îl puteți asculta pe oricare dintre platformele de distribuție (Apple, Spotify, Google etc.): https://open.spotify.com/show/5jSN6amOtenIsHn23aoOLQ