Episoade din istoria cacofoniei

16 decembrie 2020   PE CE LUME TRĂIM

Recomandarea de evitare a cacofoniei este un exemplu de normă stilistică pe care nu au formulat-o și nu au impus-o lingviștii, ci – într-un mod difuz, dar insistent – unii scriitori, jurnaliști, profesori. Devenită o adevărată obsesie, teama de cacofonii a produs deja destule consecințe asupra limbii române actuale: răspîndirea lui și parazitar în construcția ca și (cînd ca are sensul „în calitate de”; reamintesc excelentul text din 2015 al lui Lucian Boia, România lui „ca şi”. Mic studiu de sociologie a inculturii, și comentariile pe care acesta le-a provocat), repunerea în circulație a conectorului comparativ învechit precum, recursul la structuri inversate etc. Pe cît de mari sînt eforturile de a împiedica succesiunea unor silabe „dezagreabile”, pe atît de discutabile rezultatele, în condițiile în care sînt implicate în potențiale cacofonii multe cuvinte de legătură, foarte frecvente în limbă (care, cît, ca să, că, ca, cu).

Stigmatizarea cacofoniei – mai exact a anumitor cacofonii, care evocă prin omonimie și  paronimie cuvinte considerate vulgare – pare să se fi răspîndit cu aproximativ un secol și jumătate în urmă, printre publiciști și literați. Iacob Negruzzi evocă, în Amintirile din Junimea, textul parodic al invitației la unul dintre banchetele Junimii: „Aşa, de exemplu, într-un an în care se discutase mult despre onomatopee, eufonii şi cacofonii, invitaţia cuprindea un şir de versuri pline de o grozavă cacofonie“: „Ca calul care fuge după o lungă muncă”, „ca cîrdul de cocoare”, „Ca cataractul aprig ce-n vale se aruncă, / Ca călătorul grijnic c-acasă să ajungă…” (p. 190-191). În Aminntirile de la Junimea din Iași ale lui G. Panu este citat Hasdeu, care își comenta succesul uneia dintre farsele făcute Convorbirilor literare: publicarea falsei traduceri Eu și ea, poezie în care „cele cinci versuri de la început, debutînd fiecare prin cîte un mare C, formează Cacofonia” (p. 367). Sînt și dovezi că pentru Titu Maiorescu cacofonia era un defect stilistic: Nicolae Manolescu amintește, în Tînărul Maiorescu (1973, p. 193), de anumite însemnări ale criticului pe volumul lui I.Al. Brătescu Voineşti, În lumea dreptăţii, între care observațiile rău pleonasm și cacofonie.

Mai amănunțite sînt informațiile despre discuțiile purtate ceva mai tîrziu în jurul cacofoniei în alt cerc influent de literați. Mihail Sevastos, în Amintiri de la „Viața Românească” (1956), povestește că G. Ibrăileanu „reducea această problemă la justele ei proporții”: „Cacofonie înseamnă sunet urît – spunea el – indiferent dacă rezultă din repetarea lui ca, pșe, pl etc.” Cazul tipic de cacofonie era considerat irelevant – „s-a mers cu exagerarea pînă la izgonirea așa-ziselor cacofonii rezultate din ciocnirea a doi de ca de la sfîrșitul unui cuvînt și de la începutul cuvîntului următor”. Pentru Ibrăileanu, conta în primul rînd claritatea exprimării: „este o crimă să-ți mutilezi ideea sau s-o faci mai obscură, trăgînd veșnic cu urechea cum sună cuvintele din coadă și schimbînd fraza” (p. 212). Sadoveanu ar fi avut aceeași poziție: „Eu, drept să-ți spun, nu m-am ocupat niciodată de coada cuvintelor mele” (p. 213). Memorialistul Mihail Sevastos observa și că, după treizei de ani, „fobia cacofoniilor persistă”, oferind un exemplu din propria experiență: „nemulțumită cu expulzarea cacofoniilor propriu-zise, o editură a declarat război și... «semicacofoniilor», modificînd de exemplu într-o traducere toate propozițiile relative «semi-cacofonice», ca Vronschi, care”.  În același context, vina pentru declanșarea vînătorii de cacofonii este atribuită ziaristului și umoristului Tony Bacalbașa (1865-1899), care declanșase, spre sfîrșitul secolului al XIX-lea, „o campanie furioasă împotriva cacofoniei rezultate din alăturarea a doi de ca, dîndu-i, pe deasupra, și un înțeles scabros” (p. 212).

Publicistica și învățămîntul au avut un rol important în declanșarea vînătorii de cacofonii. În Metodica limbii materne în gimnazii și licee (1925), profesorul Paul I. Papadopol se referă de mai multe ori la cacofonie, ca defect al scrierilor vremii – „lipsa de acord în gen și număr, îmbulzeala de cacofonii, lipsa de comprehensiune a unor elementare noțiuni, imposibilitatea de frazare, de nuanțare și de variațiune” (p. 61) –, din cauza cărora și elevii vorbesc și scriu prost. Sînt pomeniți elevii „greoi, încărcați de cacofonii și negramaticali, la exprimare” (p. 63), iar profesorilor li se fac recomandări: „exprimați-vă voi înșivă în cea mai sclipitoare limbă românească, fără cacofonii (pe care le găsim totuși așa de numeroase la Universitate, prin unele cursuri)” (p. 65). Volumul oferă și exemple de cacofonii – găsite de autor într-o carte din 1923: ca cel, ca cuțit, că cel (p. 100) –, dovadă că purismul eufonic intrase deja în acțiune.

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).

Mai multe