Epidemia pesimismului în Europa
De foarte mulţi ani urmăresc un fenomen fragil: apariţia, din cînd în cînd, a unor analizele optimiste în masa enormă de articole şi de depeşe pe care le citesc legate de Europa.
În proporţie de peste 95% (după opinia mea), tot ce se scrie despre Europa parcă poartă amprenta catastrofei. Cred că s-a produs şi o specializare de acest gen. Un editorialist care „vorbeşte Europa de bine“ devine brusc suspect, se detaşează de corul general şi parcă este bănuit şi de lipsă de inteligenţă. Există o evidentă tendinţă de lamentaţie mediatică peste tot, atît în presă, cît şi la radio şi la televiziune. Declinismul a devenit o stare de spirit, iar declinologii s-au înmulţit considerabil. Încă puţin şi vom vorbi într-o bună zi despre declinologie, despre „ştiinţa declinului“. Vom avea specialişti care ne vor învăţa cum să ne trăim declinul civilizaţional cît mai senin cu putinţă, aşa cum există sfătuitori pentru cum să-ţi trăieşti cît mai pozitiv vîrsta a treia.
Rari sînt, deci, eseiştii sau specialiştii care îndrăznesc să semnaleze că lucrurile nu sînt poate atît de negre pe cît par. Că Europa este continentul pe care se trăieşte, de vreo 50 de ani, cel mai bine (printre altele, şi întrucît europenii sînt mari consumatori de cultură). Există un fel de nostalgie a trecutului care se manifestă deseori prin expresia-şablon „Era mai bine înainte“. „Înainte… cînd?“, ar trebui să-i întrebăm pe aceşti nemulţumiţi viscerali. În urmă cu o sută de ani, cînd Europa era transformată în cîmp de luptă? În anii ’30, cînd Stalin, pe de o parte, şi Hitler, pe de altă parte, răspîndeau pe planetă două dintre cele mai toxice ideologii inventate de faţa obscură a omului? Să fi fost mai bine în anii celui de-al Doilea Război Mondial? Sau imediat după 1945, cînd în Europa de Răsărit a început, cu ajutorul unor represiuni fără precedent, marele „şantier de eradicare a exploatării omului de către om“?
Greu, greu de găsit, cu creionul în mînă şi cu cărţile de istorie în faţă, o epocă în care Europa să o fi dus mai bine decît în ultimele decenii, mai ales în cele două de după căderea comunismului. Sigur, există mitologii nostalgice cum ar fi cea legată de La Belle Époque. Și este adevărat că, între 1871 şi 1914, Europa a traversat o foarte rară epocă lipsită de războaie şi măceluri. Numai că dincolo de exuberanţa vieţii nocturne de la Paris sau Berlin, dincolo de balurile vieneze şi de impresionantele expoziţii universale, o imensă masă de europeni încasa în acei ani şocul mizerabil al revoluţiei industriale… Fotografiile şi imaginile filmate în acea perioadă în uzine şi în cartierele muncitoreşti parcă ţin de un coşmar.
Anul trecut a apărut în Franţa o foarte interesantă carte intitulată C’était mieux avant! (Era mai bine înainte!), în care istoricul şi filozoful Michel Serres demontează, piesă cu piesă, rotiţă cu rotiţă, edificiul acestei iluzii, că prezentul nu s-ar ridica la înălţimea trecutului şi că „epoca de aur este întotdeauna“ una apusă. Michel Serres compară, de fapt, mai toate palierele vieţii noastre de astăzi cu modul în care trăiau în urmă cu 50 de ani oamenii pe planetă. Și ajunge la o singură concluzie: „gustul melancoliei“ este uneori forjat (direct şi indirect) de mediile de informare. Fără să pretindă că lumea de azi este idilică sau perfectă, filozoful francez îşi îndeamnă însă cititorul, cu cifre şi cu descrieri, cu mărturii şi cu statistici, la un efort de comparație. În mare, el mai consideră că nostalgia „mai binelui“ din trecut vine din predilecţia pe care o au mediile de informare de a ne intoxica prezentul doar cu ştiri legate de atentate, violenţe, fapte diverse macabre, scandaluri politice şi de corupţie, crize de tot felul şi alte catastrofe interminabile…
Dar epidemia de pesimism din Europa vine şi dintr-o anumită laşitate. Este ceea ce crede un scriitor şi dramaturg franco-belgian bine cunoscut şi în România, Éric-Émmanuel Schmitt. În definitiv, este mult mai „interesant“, în societate, să fii pesimist decît optimist. În plus, cînd anunţi numai catastrofe, cînd vezi numai jumătatea goală a paharului, cînd spui (precum filozoful Michel Onfray) că Occidentul este terminat, nici nu mai e nevoie să fii activ, să cauţi soluţii de „supravieţuire“, să te lupţi pentru ameliorarea lucrurilor.
În anul 2010, în plină criză economică, a luat fiinţă în Belgia o asociaţie care s-a autointitulat „Optimiştii fără frontiere“. Ea a fost sprijinită de un incorigibil optimist francez, Jean d’Ormesson (dispărut anul trecut), de călugărul budist (celebru) Matthieu Ricard, de Éric-Émmanuel Schmitt, precum şi de alţi cîţiva idealişti lucizi. Scopul asumat de ei era tocmai denunţarea discursurilor alarmiste, a pesimiştilor profesionişti.
O interesantă definiţie a optimistului este dată de un cercetător în ştiinţe politice, Philippe Gabillet. El spune: „Optimistul nu este nici pe departe un naiv care vede viaţa în roz, ci o persoană dominată mai puţin de frică şi mai mult de speranţă, spre deosebire de pesimist, care este într-o logică de demisie“.
Acestea fiind spuse, pesimismul mai poate fi şi o trăsătură de caracter, o tradiţie culturală. Ori de cîte ori se fac anchete despre cît de fericiţi se consideră oamenii în diferite ţări, francezii, de exemplu, sînt departe de a se situa pe primele locuri (spre surpriza generală chiar și a francezilor înşişi). La ultimul sondaj de acest gen, din 2018, realizat de Gallup International, ei ocupau locul 23.
Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.