„Emoție necunoscută, unde te duce ea”
Scriu textul acesta, mai de nișă, conștient că poate interesa mai degrabă profesorii de limba și literatura română, deși fenomenul ar trebui să fie mai profund observat, pentru că efectele lui depășesc cu mult orele de limba și literatura română, situîndu-se într-o dimensiune a general-umanului, vizînd modul în care societatea în ansamblul ei, ca identitate națională, își construiește valorile și își pregătește membrii pentru a fi niște ființe superficiale, mecanice și lipsite de interioritate sau, din contra, preocupate de propriul univers interior, de autocunoaștere și de percepție a alterității.
Deunăzi, într-o discuție cu cineva (nu dezvălui contextul, pentru că va deveni la un moment dat oricum public), am fost determinat să mă gîndesc la motivele pentru care un elev ajunge să iubească poezia sau să se îndepărteze de ea, la relevanța pe care o are în acest proces educația instituționalizată, școala.
Refăcînd traseul empatiei mele cu poezia, mi-am dar seama că două au fost momentele importante în parcursul educației preuniversitare: o profesoară din liceu, pe care am avut-o doi ani, Cornelia Vlad, care era la zi cam cu tot ce se scria atunci și găsea mereu ocazii să ne vorbească nu doar despre textele clasice, obligatorii, din programa școlară, ci și despre literatura zilei, citită la cald. Apoi, căci pe ea nu am mai avut-o la clasă dintr-a XI-a, abia într-a XII-a, profesorul cu care luam ore în particular, de fapt un prieten de familie, Dumitru Cârstocea, care pur și simplu m-a făcut să mi se pară fascinante universurile marilor poeți din programa școlară, Bacovia, Blaga, Barbu, Arghezi, Nichita Stănescu. Eram uluit, după cîte o ședință cu el, de ceea ce descopeream în textele alea poetice, erau revelații despre mine, despre lume, despre uman în general.
Ce vreau să spun? Dacă nu aveam ocazia să întîlnesc oamenii ăștia doi, probabil poezia rămînea pentru mine un loc obscur și lipsit de importanță, probabil literatura în general rămînea o chestie nesemnificativă, de divertisment (deși a contat, ca să fiu corect pînă la capăt, biblioteca părinților mei, dar asta în zona de proză doar), probabil că traseul meu profesional ar fi fost cu totul altul, mai puțin reușit.
De poezie e destul de greu să te apropii dacă nu ai în preajmă oameni providențiali, care să ți-o releve. Sigur, contează și propriul tău organ, dar el e unul mai ciudat: poate rămîne total nefuncțional, pe post de apendice inutil, dacă nu ți-l hrănește cineva cu hrana potrivită. Profesorii sînt cei care pot să o facă, în speță cei de română, uneori și cei de limbi străine sau, mai rar, de științe umaniste în general, dacă sînt cititori de poezie. Însă, cel mai adesea, nu o fac. De ce nu o fac e întrebarea care se naște, înainte de ultima parte a pledoariei mele, în care voi încerca să spun de ce eu cred că e important să o facă.
În linii mari, aș spune că sînt două motive majore și am să încerc să le analizez succint și, probabil, schematic. Primul este legat de programa școlară. Aceasta este foarte restrictivă, în cea mai mare parte a ei sau, mai bine zis, la clasele care chiar contează, cele superioare de liceu. La gimnaziu mai există posibilitatea să alegi liber texte literare, deci să vii, chiar și cu propunerile din manuale, cît mai aproape de literatura contemporană. Dar adresîndu-se unor vîrste mici, e imposibil să aduci în discuție complexitatea marii poezii, a celei de substanță, care sondează în profunzime și nuanțat diversitatea umanului. O faci, dar mai pe deasupra lucrurilor, ca să o parafrazez pe poeta Angela Marinescu, care într-un poem superb are versul ăsta: „niciodată n-am să te pot iubi altfel / decît așa: deasupra tuturor lucrurilor”. În clasa a IX-a, programa e mai permisivă. Dar e un loc de trecere acela, și ca vîrstă, și ca abordare a spațiului literaturii. Dintr-a X-a încolo, programa e concentrată pe setul de autori canonici, între care se pot număra fix șapte poeți, ultimul, în diacronie, fiind Marin Sorescu, dar în fapt fiind Nichita Stănescu, pentru că pe Sorecu toată lumea îl abordează ca dramaturg. În aceste condiții, profesorii se axează strict pe parcurgerea programei. E firesc, pe de altă parte, ca programa să pună în valoare marea literatură, clasica, validată de reperele critice și ale receptării. Însă faptul că se studiază astfel, în vreo patru ani de liceu, aproximativ zece texte poetice nu e deloc în favoarea dezvoltării organului amintit. Și asta mai cu seamă pentru că aceste texte se „studiază”. Nu se gustă.
Celălalt motiv este, cu teamă o spun, faptul că majoritatea profesorilor de limba și literatura română nu sînt iubitori și cititori de poezie. În cel mai bun caz o abordează tehnic, prin prisma autorilor canonici, și cam atît. Nu citesc poezie contemporană, sînt străini de fenomen, eventual mai răsfoiesc vechi tomuri de opere complete ale canonicilor.
Și, ca să merg spre final, la urma urmei de ce ar fi important să facem din poezie ceva mai mult decît strict un set de zece poezii „studiate” în școală? Pentru că, în această limită a pachetului canonic concentrat, ea nici nu ajută la nimic. De aia! Pentru că poezia este despre mult mai mult, așa cum spuneam la început, este despre o nevoie continuă de a-ți înțelege complexitatea și de a ți-o dezvolta, despre nevoia de a-i înțelege pe ceilalți cît mai nuanțat, este despre dimensiunea umanului în cel mai profund sens al său, nu în cel de mecanică a existenței organice cotidiene. Dar pentru a se ajunge la acest nivel, care, în termenii aceia ai valorilor identitare, înseamnă o societate mai profundă, mai robustă spiritual, este nevoie de spații ample ale desfășurării, nu de cîteva poezii decerebrate în scheme pentru comentarii. Este nevoie de profesori care să simtă nevoia ca, în limitele programei școlare, să aducă cumva nelimitarea poeziei, pînă în contemporaneitatea ei. Se poate face asta? Se poate, știu profesori care o fac, fără să neglijeze programa școlară. Cu scopul de a le arăta elevilor că o emoție necunoscută te poate duce undeva unde nu bănuiai. Și o parafrazez aici, trimițînd spre titlu, pe poeta Ruxandra Novac, al cărei volum, Alwarda, vă invit să îl citiți. Sigur vă va duce undeva!
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.