Emoţia trumpistă şi raţiunea clintoniană

Despre asta este vorba, de fapt. În discursul de acceptare a candidaturii Partidului Democrat pentru prezidenţialele din noiembrie, Hillary Clinton a spus despre Trump, printre multe altele, că mizează pe frică („…el vrea să ne fie frică de viitor şi să ne fie frică unora de ceilalţi“). Trump joacă, fără îndoială, cartea iraţională în aceste alegeri. El caută emoţia (frica este una dintre cele mai puternice emoţii), enervarea, de nu chiar furia poporului. Vorbind susţinătorilor săi din Iowa, Trump a replicat imediat spunînd că Hillary Clinton visează, că trăieşte într-o lume paralelă, în care „nu există şomaj în America, nu există islamism radical şi terorism, în care graniţele sînt sigure şi nimeni nu suferă de pe urma creşterii spectaculoase a criminalităţii în oraşe…“. În campania electorală care va urma, vor fi multe subiecte de dezbatere puse pe masă, vor fi multe atacuri sub centură, vor fi dezvăluiri şi nu vor înceta nici o clipă eforturile de manipulare din toate părţile. Dar, în cele din urmă, întreaga confruntare dintre Trump şi Clinton se poate reduce la asta: cine are dreptate în analiza lumii în care trăim? Sau, mai precis, a cui evaluare a lumii în care trăim are mai mulţi adepţi? Soluţiile propuse de cei doi candidaţi sînt atît de diferite pentru că sînt menite să rezolve probleme diferite. Trump crede că are de rezolvat o invazie de imigranţi ilegali care vor să săvîrşească infracţiuni în America. Clinton crede că are de stabilizat relaţia cu o comunitate de musulmani, care nu este rea în sine şi care poate fi de ajutor în oprirea altor musulmani care au gînduri teroriste. Aşadar, Trump vrea controale dure, iar Clinton vrea dialog şi cooperare. Nu poţi evalua aceste propuneri în abstract, ci doar legate de realitate. Or, este realitatea aceea prezentată de Trump, ori aceea prezentată de Clinton? Pentru că, dacă lucrurile stau cum spune Trump, atunci soluţiile lui Clinton sînt penibile, iar dacă lucrurile stau cum spune Clinton, atunci soluţiile lui Trump sînt extrem de periculoase. În final, alegerile americane vor fi decise de această diferenţă de percepţie. Va învinge cel care va convinge mai mulţi alegători că vede realitatea Americii de azi. 

Prin urmare, nu se mai înfruntă Trump şi Clinton, ci aceia care nu mai suportă cu aceia care cred că nu e chiar atît de rău. Într-un fel, Trump din 2016 este un Obama din 2008 cu semn schimbat, iar Clinton din 2016 este un fel de McCain din 2008. Atunci Obama, acum Trump, sînt candidaţii care spun „Nu se mai poate aşa!“ Atunci McCain, acum Clinton sînt candidaţii care spun „E nevoie de multe schimbări, dar nu de o schimbare radicală“. Ideologic vorbind, e rîndul conservatorilor să ceară marea schimbare şi e rîndul progresiştilor să spună că, deşi nu e foarte bine, totuşi ţara este pe drumul cel bun, pledînd pentru mica schimbare. 

Cine va avea, în cele din urmă, succes? Trump, care vede o lume înfricoşătoare, la un pas de dezastru, şi care propune o atitudine dură, radicală (tough times, tough policies), sau Clinton, care vede nu atît un dezastru, cît o realitate complicată, cu bune şi rele, mai bună decît în 2008, cînd Obama a venit la putere, dar nu mai puţin periculoasă decît atunci. Trump încearcă să mute esenţa campaniei în această zonă, a percepţiei asupra realităţii. Îl ajută, înainte de orice, faptul că vine din opoziţie – nimic mai uşor decît să critici o administraţie în al optulea ei an. Îl mai ajută şi faptul că, deopotrivă, oamenii şi media timpurilor noastre cultivă nemulţumirea. Norma vieţii timpului nostru este să fii nemulţumit de ceea ce ai, de ceea ce vezi, de ceea ce se întîmplă. Nemulţumirea, ţi se spune de mic, este firească, civică, necesară, bună. Doar dacă eşti nemulţumit de felul în care trăieşti, în toate sensurile, ai şanse să trăieşti mai bine – aşa sîntem educaţi. În plus, pe fondul acestui spirit al timpului, vin şi date obiective. Cel mai recent raport al Departamentului Comerţului de la Washington indică o scădere a ritmului de creştere a economiei americane în trimestrul doi, la jumătate din ceea ce era prognozat la începutul anului (1,2% în loc de 2,6%), după ce primul trimestru fusese aproape de stagnare, cu o creştere de 0,8%. Raportul Departamentului Comerţului este, să recunoaştem, o adevărată pleaşcă pentru Donald Trump. Dacă la aceasta adăugăm şi recrudescenţa terorismului, valurile migraţioniste (e straniu, totuşi, că o ţară prin excelenţă a emigranţilor se teme de migraţie!), nu eşti om să nu simţi că te ia frica de viitor. Sondajele spun, acum, că aproape 70% din americani cred că ţara lor merge într-o direcţie greşită – acest procent este, potrivit analiştilor americani, letal pentru cei aflaţi la putere în an electoral. Hillary Clinton încearcă o echilibristică aproape imposibilă. Acolo unde Trump incendiază emoţia, Clinton vrea să răspundă cu răceala argumentului. 

De pildă, Clinton insistă că Trump nu este deloc pregătit pentru Biroul Oval: nu are competenţa, temperamentul, caracterul şi nici apetitul de a învăţa, necesare unui politician pentru a fi un bun preşedinte al Statelor Unite. Fără îndoială, aşa este. Dacă Trump va ajunge preşedinte, vom putea consemna un fapt istoric: niciodată americanii nu şi-au ales un conducător mai nepregătit pentru a-i conduce. Iar această judecată are o puternică valoare chiar dacă este făcută fără termen de comparaţie. Dacă îi mai şi comparăm pe cei doi candidaţi, diferenţa de calificare dintre Trump şi Clinton apare cu stridenţă. Nu am nici o îndoială că, dacă funcţia de preşedinte al Statelor Unite ar fi fost atribuită în urma unei operaţiuni de selecţie de tip HR, Hillary Clinton ar lua postul. La fel, cred că dacă suprema demnitate americană ar fi atribuită în urma unui vot al elitelor politice sau intelectuale americane, iarăşi, Clinton ar cîştiga detaşat. Dar preşedinte al Americii devine cel ales de popor. Democraţia! Poporul! În noiembrie, vor veni la urne, cel mai probabil, aproape de 140 de milioane de americani. O asemenea imensă masă de oameni înseamnă, de fapt, un enorm spaţiu de exprimare a ignoranţei şi iraţionalului. În democraţie, sufragiile vin mai degrabă către candidatul care copleşeşte emoţional decît către candidatul care încearcă să convingă raţional, aşa că Donald Trump are o mare şansă, poate că cea dintîi şansă în această cursă.

În momentul în care scriu aceste rînduri, se profilează o nouă temă fierbinte în campania electorală americană. Serverele folosite de echipa lui Hillary Clinton au fost sparte şi zeci de mii de e-mail-uri sînt aruncate publicului. Unele sînt cu adevărat dăunătoare candidatei. E mail-urile, se ştie, se pot citi în fel şi chip. Vorbele aruncate în comunicarea relaxată dintre două persoane care se cunosc şi care au relativă încredere în mijlocul de comunicare pot fi răstălmăcite inimaginabil. Chestiunea se complică pe măsură ce apar informaţii că hackerii care au dat buzna în serverele democraţilor nu sînt chiar civici Anonymus, anarhişti idealişti care se luptă cu establishment-ul secretos, ci ruşi sadea. Fără îndoială, Kremlinul îl preferă pe Trump lui Clinton. Nu doar bezelele pe care miliardarul şi le-a aruncat peste Ocean cu Putin sînt relevante aici, cît lipsa completă de criterii geopolitice a gîndirii lui Trump atrage Kremlinul. Trump este încrezător că poate să ajungă la înţelegere cu oricine, or, Kremlinul asta vrea: un interlocutor cu care să se înţeleagă în orice situaţie, care să nu aibă puncte nenegociabile pe agendă, lipsit de intransigenţe şi de fermitate. De pildă, un preşedinte american care, pentru preţul corect, recunoaşte anexarea Crimeii este ideal pentru Putin. Iar Trump pare a fi acest gen de om. Paradoxal, tipul de lider politic pe care îl propune Donald Trump este, cel puţin în politica externă, mai puţin masculin decît ceea ce propune Hillary Clinton. În relaţia cu Rusia, de pildă, Clinton este mai bărbată decît Trump. În chestiunea e-mail-urilor, nu ştim încă prea multe. Vom mai afla şi ce conţin aceste e-mail-uri, dar şi cine le-a furat din servere. Însă asemenea momente mi se par prea slabe pentru a răsturna, în vreun fel sau altul, opţiunea electoratului american.