Emmanuel Macron: o altă privire spre Europa de Est

31 octombrie 2018   PE CE LUME TRĂIM

Tînărul şef de stat francez încearcă în prezent să resudeze Europa pe axa est-vest. Din acest motiv s-a deplasat recent la Bratislava şi la Praga, urmînd să se ducă în viitor la Budapesta şi la Varşovia.

Sigur, aceste călătorii sînt făcute în primul rînd în perspectiva alegerilor europene din 2019. Emmanuel Macron şi-a propus un pariu ambiţios, el încearcă să facă tot posibilul ca anul viitor, în mai, Parlamentul European să afişeze o configuraţie pro-europeană, ceea ce l-ar plasa pe şeful statului francez în rolul atît de necesar de lider european. El se simte capabil să-şi asume un destin special, de om politic providenţial destinat să relanseze încrederea în Europa şi mai ales să-i pună noi fundamente instituţionale.

În contextul acestei strategii se simte, din ce spune Emmanuel Macron, şi o dorinţă de a înţelege mai bine problemele, dilemele, traumele, neliniştile şi specificităţile Europei Centrale, a celei de Răsărit şi poate a Balcanilor. Personal, am motive să cred că preşedintele francez are sfătuitori buni în ce priveşte l’autre Europe (cealaltă Europă – cum era numită deseori toată această zonă a bătrînului continent intrată sub influenţa Moscovei).

Revista Le Point, comentînd vizita lui Emmanuel Macron în Cehia şi în Slovacia, citează această declaraţie provenind de la Palatul Élysée: „Nous n’avons pas de mépris pour ces pays“. Ceea ce aş traduce prin „Noi nu privim cu dispreţ spre aceste ţări“. Iată o declaraţie care merită salutată din toată inima. Ea sună, de fapt, ca o autocritică a Parisului, ceea ce este un alt element îmbucurător. De alfel, revista Le Point aminteşte, într-un articol semnat de Emmanuel Baretta care preia tot surse de la Élysée, şi faptul că, în ultimii „douăzeci sau treizeci de ani“, şefii de stat francezi au cam abandonat unele ţări ale Europei Centrale.

Noi nu privim cu dispreţ aceste ţări poate fi fraza fondatoare a unei noi politici franceze faţă de Europa de Răsărit. În cei peste treizeci de ani de cînd trăiesc în Franţa am avut deseori sentimentul că şefii de stat francezi au beneficiat de consilieri excepţionali în ce priveşte Orientul Mijlociu, Maghrebul, Africa, America Latină, Asia, Statele Unite, Rusia… Dar niciodată de sfătuitori competenţi pentru ceea ce se întîmpla în partea de est a Cortinei de Fier, în spaţiul fostelor „democraţii populare“. Este ca şi cum Franţa, cu reflexul ei vizionar, obişnuită să privească departe, ar fi fost pur şi simplu incapabilă să-şi fixeze privirile mai serios asupra unei zone de proximitate, asupra acestei Europe Centrale şi de Răsărit pe care, de fapt, a remodelat-o atît după victoria ei în Primul Război Mondial, cît şi după înfrîngerea ei din 1940 în faţa lui Hitler.

Predecesorii din ultimii treizeci de ani ai lui Emmanuel Macron la Palatul Élysée, şi mă refer la François Mitterrand, Jacques Chirac, Nicolas Sarkozy şi François Hollande, n-au excelat printr-o bună cunoaştere a acestui mozaic de frustrări şi de visceralitate care este Europa de Răsărit. Chiar şi atunci cînd au fost integrate în Uniunea Europeană, într-un context istoric şi geopolitic favorabil, aceste ţări au fost privite ca nişte elevi mai mediocri, dar susceptibili să fie aduşi pînă la urmă la nivelul convenabil. „Întîi îi integrăm şi apoi îi educăm.“ Pun această frază între ghilimele, deşi ea nu este un citat, aşa cred eu că au gîndit mulţi lideri politici la Bruxelles şi în alte capitale ale Europei răsăritene. Lideri care n-au ­luat în serios cîteva fapte fundamentale, şi anume că aceste ţări ieşeau dintr-o dublă traumă (cea comunistă şi cea a tranziţiei spre capitalism) şi că se aflau într-o altă fază istorică decît Occidentul în materie de construcţie naţională şi identitară.

Şeful statului francez a adoptat în prezent un nou ton în relaţiile cu Estul Europei. El a ţinut, pe de o parte, să definească drept ţicneală absolută orice viziune în virtutea căreia aceste ţări ar putea avea un destin mai bun îndepărtîndu-se de Uniunea Europeană. Dar, pe de altă parte, Emmanuel Macron s-a abţinut să dea lecţii simpliste de conduită şi a pus accentul pe dialog. Chiar şi în privinţa lui Viktor Orbán, devenit oaia neagră a Bruxelles-ului, Emmanuel Macron adoptă o nouă atitudine, refuzînd diabolizarea sa.

Încearcă oare şeful statului francez „să spargă“ Grupului de la Vişegrad, cum afirmă unii comentatori? Doreşte el să nu lase această zonă a Europei sub influenţa exclusivă a Germaniei, cum afirmă alţii? O viziune politică este şi ea un mozaic de intenţii, dintre care unele nici nu trebuie să devină imediat vizibile. Emmanuel Macron are toate şansele să cîştige în prezent simpatia Europei Centrale şi de Răsărit şi prin faptul că pare decis să abandoneze principiul cotelor obligatorii de imigranţi, principiu formulat în 2015 de Bruxelles în numele solidarităţii europene. Acea viziune matematică a solidarităţii, simplistă ca toate falsele bune idei, i a iritat profund pe est-europeni şi s-a aflat la originea unei fronde care a provocat un început de fractură între Est şi Vest. Dacă, la acea oră, Bruxelles-ul, sau mai precis Jean-Claude Juncker, ar fi dispus de consilierii pe care îi are acum Emmanuel Macron, poate că principiul cotelor obligatorii n-ar fi fost formulat ca un diktat moral şi ca o lecţie de conduită de tip ori-ori (ori o accepţi şi atunci eşti progresist şi bun european, ori o refuzi şi atunci eşti naţionalist şi antieuropean).

Dintotdeauna diplomaţia franceză a ştiut, de exemplu, că Orientul „este complicat“. Ea a uitat însă, uneori, dintr-un fel de aroganţă (termen pe care îl prefer celui de dispreţ), că Europa de Răsărit (sau orientală) este la fel de complicată. 

Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.

Mai multe