El Greco şi Angela Merkel

20 mai 2010   PE CE LUME TRĂIM

A fost un pictor genial, născut în Creta. Majoritatea operelor lui pot fi admirate în Catedrala din Toledo. Pentru că numele său este atît de cunoscut, un grec şi un spaniol au hotărît să-l folosească. Atunci cînd au deschis restaurantul din Bruxelles, aşa i-au spus: „El Greco“. Este aşezat central, în Grand Place, în drumul turiştilor şi al vizitatorilor care, între două zile de vizită la sediile instituţiilor comunitare, au răgaz de o cină „cu grupul“. Meniul nu este grozav de variat, se bazează pe specialităţile greceşti şi este însoţit de un număr de cîntec şi dans susţinut chiar de cei doi patroni. În decoraţiunile interioare nu găseşti nimic care să te ducă cu gîndul la genialul pictor cretan. În schimb, pe peretele de deasupra barului, se lăfăie cea mai mare colecţie de bancnote pe care am văzut-o, vreodată, în vreun restaurant.

Din motive pe care încă nu le cunosc (dar pe care mă străduiesc să le aflu), toate grupurile de români, care vizitează Parlamentul European la invitaţia europarlamentarilor noştri, au în program o cină la exact acest restaurant. Cred că este, pur şi simplu, o tradiţie veche din perioada negocierilor de aderare. Vorbim de o perioadă mai mare de un deceniu deoarece, pe amintitul perete, se găsesc lei româneşti de dinainte de denominare, lei vechi, carevasăzică. După ce îţi trece fireasca pornire de a regăsi bani din ţara-mamă, începi să te uiţi la ce fel de alte bancnote mai sînt agăţate la vedere. Printre ele, toate cele care nu mai sînt. Între aperitivul standard, cu multe măsline cam seci şi cu icre plăsticoase (zacusca este foarte bună, în schimb) şi inevitabilul gyros, ai timp berechet să admiri franci francezi, mărci germane, lire italiene, guldeni olandezi. Ba chiar şi local-defuncţi franci belgieni. Sînt, evident, şi lire sterline. Regina parcă îţi zîmbeşte de acolo, de sus, de deasupra barului şi îţi reaminteşte că ei există încă.

Mult orgoliu naţional s-a strîns în jurul simbolurilor numite bancnote naţionale. În numele lirei, francului sau mărcii s-au croit politici care, uneori, au dus la războaie grele. Împăraţi, Regi, Scriitori Naţionali au fost pricopsiţi cu prezenţa pe aceste hîrtii de valoare. Să baţi monedă proprie era unul dintre înţelesurile suveranităţii. Cărbunele şi oţelul (din care să faci tunuri) reprezentau „muşchiul“ statului naţional. După niscaiva războaie în numele numitei suveranităţi, Europa a zis să pună „muşchii“ la odihnă, aşa că a făcut o Uniune a Cărbunelui şi Oţelului (prima denumire a actualei Uniuni Europene). Mai mulţi ani după, au decis că e cazul să termine şi cu celălalt simbol, cu bancnota naţională. Au făcut întîi ecu, denumire mult prea seacă şi nefericită. Au ajuns la denumirea euro, iar bancnotele naţionale au ieşit la pensie, liniştit, migrînd spre colecţii particulare, muzee de istorie sau cîrciumioare în căutarea unei decoraţiuni originale.


În timp ce bucătarul invită la sirtaki cîte o fată din grup (în oricare grup de români există cel puţin o fată care ştie sirtaki la perfecţie), nu te poţi opri să te gîndeşti şi la ştirile zilei. Tocmai ce au apărut o serie de declaraţii ale Angelei Merkel. Domnia sa este un politican extrem de experimentat. Dacă a afirmat că Uniunea Europeană, astăzi, este în faţa celei mai mari provocări din istorie, tind să o cred. A mai adăugat că uniunea monetară trebuie acompaniată de o aprofundare a uniunii economice şi politice. Declaraţiile sale sînt spectaculoase. Vor să sugereze că această criză, născută peste Ocean şi amplificată de ţara în care s-a născut El Greco, poate duce fie la dispariţia monedei euro (scenariu ieşit din zona science fiction), fie la un număr mai mare de directive şi regulamente comune, adică la mai multă deplasare a suveranităţii de la nivel naţional, la cel comunitar.

Desertul este bun la „El Greco“. În timp ce îl lichidez agale, îmi reamintesc că leul nostru e relativ în siguranţă. Ultimul raport de convergenţă a acceptat doar Estonia ca viitor membru al clubului euro. România are doar două din cinci criterii îndeplinite, astfel încît românii vor mai avea „roni“ de agăţat, ceva vreme, pe peretele de deasupra barului. Iar Regina englezilor se uită la mine şi zîmbetul ei începe să îmi pară misterios, cam ca al Mona Lisei.

Imagine preluată de pe http://ivanuska.wordpress.com.

Mai multe