Ego-disecții

Părerea mea este că filozofia se fandosește atunci cînd repetă, în diverse contexte și, obligatoriu, cu inflexiuni pedagogic-coercitive, vechiul principiu înscris la intrarea în templul apolinic al Greciei antice (cunoscut drept „Oracolul din Delfi”): „Cunoaște-te pe tine însuți!”. Se fandosește „metafizic”, cu o grație stilistică și retorică de mare efect de-a lungul secolelor. Nu neg, evident, faptul că autoexplorarea reprezintă, în mod absolut, un proces îndelungat și extrem de complicat, probabil niciodată încheiat de facto pe parcursul existenței noastre pămîntești. Totuși, conotația subtilă, atașată amintitului dicton de o lungă serie de gînditori, ce începe cu Socrate (prin mijlocirea discipolului său Platon) și ajunge pînă în contemporaneitate – că, prin foarte proasta cunoaștere de sine, individul ar fi, automat, și un foarte prost evaluator al lui însuși – mă nemulțumește profund. Ideea derivată astfel (în subtextul aforismului) nu are pîrghiile dezvoltării unei credibilități solide, pentru că, să admitem, cu nenumăratele limite ale subiectivității, fragilității cognitive și, posibil, hermeneutice, de care aș da dovadă eu (ca persoană generică) într-un proces de autoanaliză, raportul cel mai detaliat, intim, convingător și, totodată, cuprinzător despre mine nu ar putea fi realizat de altcineva decît de mine însumi.

Sînt două motive pentru asumarea realității de mai sus și pentru impunerea ei drept contrapartidă la „zelul” meditativ-profetic al Pythiei în modernitate. Primul – și cel mai important – se leagă de apartenență. Dincolo de ironiile asupra sindromului schizoidal (care pot fi, eventual, construite de aici), să acceptăm, măcar în termenii concreteții noastre biografice (fără implicații transcendent-religioase așadar), că eu îmi aparțin, în primul rînd, mie însumi. Ce își cunoaște omul mai bine decît proprietatea, posesiunea (simbolică sau materială) cu care generează, gradual, raporturi de consubstanțialitate? Pe palierul „apartenenței”, identitatea mea nu-mi poate apărea ca enigmatică, nu are cum să-mi ofere, din impuls „detectivist”, codificări misterioase. Orice sofism pe marginea unei asemenea teme e, din start, ipocrit. Alteritatea, da, rămîne un cod pentru mine, pe care, la rigoare, am libertatea (de a încerca) să-l descifrez, înțelegînd că presupunerile mele despre ea vor fi întotdeauna speculative și deci relative. În alt plan însă, eul meu, entitatea modelată plenar pe fibrele existenței personale (prin efectul consubstanțializării), nu poate constitui altceva decît o carte deschisă pentru mine, observabilă, în toate amănuntele sale aparent ambigue, aidoma desenelor precolumbiene, din avion.

Al doilea motiv trimite la problema prezenței. „Consubstanțialitatea” menționată reflectă, de fapt, o formă de prizonierat: ne „aparținem” nouă înșine pînă în punctul (critic?) al unei „prezențe” constante, eterne, nu doar în propria-ne viață, ci și în propria noastră personalitate. Urmărind să definească epicul ca pe un efort permanent de autoscopie (efort indus de fatalitate, nu de voința personală), Camil Petrescu spunea foarte frumos: „Eu din mine însumi nu pot ieși!”. Am dedus, în declarația respectivă, la vremea lecturii eseului Noua structură și opera lui Marcel Proust (de unde am citat), nu neapărat o justificare de ordin estetic, cît o lamentare de natură psihologică. Mărturisirea unei apăsări „carcerale” mai precis, a unei condiționări ontologice cum ar veni. În afara sinelui, nu există, practic, ființare și, în consecință, nu are cum să existe nici literatură, sugerează romancierul. Îmi trăiesc identitatea ca pe un „prizonierat” – superior, desigur, dar tot un „prizonierat” în cele din urmă –, ca pe o „îngrădire” inexorabilă a posibilității mele de mișcare (existențială, istorică, spirituală etc.). De aceea, îmi extrag toate sensurile lumii înconjurătoare numai din intimitatea „celulei” mele ființiale. Singurul lucru pe care-l cunosc cu adevărat este această „celulă”, adică, altfel zis, nu mă cunosc în fond decît pe mine însumi.

Prin urmare, nu m-aș feri să observ că, într-o ordine necosmetizată a aspectelor pasibile de cunoașterea umană, propriul sine ocupă locul fruntaș. Vrem ori nu, ne place sau ba, noi, în postură de ființe raționale, sîntem calificați să vorbim (cel puțin în cazurile fericite, cînd deținem exercițiul sincerității), cu o anumită doză de credibilitate și obiectivitate, doar despre noi înșine. Atît cunoaștem în mod nemijlocit. Celelalte lucruri rămîn, pentru noi, necondiționat, în spațiul fluctuant al prezumției. Pentru mine, eu reprezint unica și indestructibila certitudine. Piatra din capul unghiului și argumentul suprem al revelării adevărului. The rest is silence, vorba (ultimă) a tragicului prinț shakespearean Hamlet.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Omul multiplu, Editura Junimea, 2021.