Efervescența americană

În Statele Unite se lucrează de zor. Oamenii sînt, în general, ocupați. Peste zi, în cursul săptămînii, străzile sînt goale. Orele tradiționale de vîrf sînt însă aglomerate, chiar și după pandemie, cînd e de presupus că mulți angajați continuă să lucreze de acasă.

Unele statistici arată că, în medie, timpul de lucru al unui european este cu aproximativ 20% mai scurt decît cel al unui american. Concediile din Europa ar fi și ele, în medie, cu zece zile mai lungi decît în Statele Unite. Americanii au de obicei două sau maximum trei săptămîni de vacanță pe an. Desigur, acestea sînt evaluări globale, fără detaliile și subtilitățile de care viața e plină. Dar fenomenul e observabil chiar și pentru un simplu călător, cel puțin în zona yankee, să spunem. Clasica standardizare americană facilitează buna organizare a muncii de toate felurile. Ne amintim desigur de Timpuri noi al lui Charlie Chaplin. Lucrurile s-a mai schimbat, evident, dar acea sămînță a rutinei muncii n-a dispărut cu totul. De asemenea, managementul american pare să fie încă foarte eficient, reușind să-i mobilizeze pe angajați și să scoată cît se poate de mult din energia și capacitățile lor.

Aproape că nu e surprinzător recentul scandal care a apărut legat de programul Work and Travel, prin care studenți din România ajung să lucreze sezonier în America. Am auzit și mai demult povești cît se poate de dure despre asta. Dincolo de abuzurile sau chiar ilegalitățile semnalate, care se pot petrece în orice colț al lumii (și America nu-i deloc un paradis), e limpede că în multe cazuri pot apărea mari discrepanțe între așteptările unor studenți crescuți în România actuală și realitățile dure de pe piața muncii din Statele Unite. Nu trebuie omis că primul termen al amintitului program e Work. Asta în America înseamnă chiar muncă și de obicei e brută.

Spuneam că eficiența generală în muncă se simte și la o privire superficială. De exemplu, pe drumurile lor n-am văzut vreodată instalate semne că se lucrează, fără să se fi și lucrat efectiv acolo. Muncitorul care stă sprijinit în coada lopeții și se uită în jur, caracteristic României, dar și altor țări de prin Europa, în America nu pare să existe. Oamenii desfășurați pentru o lucrare au adesea un aer de desant. Fiecare pare să-și știe locul și sarcinile cu precizie, echipele dînd senzația că sînt hotărîte să ducă treaba la capăt repede și bine.

La Washington, pe o stradă se schimbau niște țevi de sub caldarîm. Treaba asta se făcea însă doar noaptea. Ziua, în locul respectiv, deși lucrarea nu era terminată, peste acea mare groapă se puneau niște plăci groase de oțel, așa încît circulația mașinilor să se poată desfășura normal.

La hoteluri, personalul de serviciu robotește întruna. N-am pomenit zile de pauză la curățenie sau la schimbatul cearceafurilor și al prosoapelor, chiar și la hoteluri de două stele. Proprietarii nu se prevalează de tot felul de deziderate ecologice, ca-n Europa, ca să amîne înlocuirea acestora.

America e țara lucrurilor concrete. Ideile sînt urmate de proiecte care, la rîndul lor, sînt de regulă puse în aplicare fără ezitări, amînări sau ocolișuri. Mi-aduc aminte povestea cuiva care, în vremea comunismului, în școală, la București, s-a înscris la scrimă. A trecut un an pînă cînd a pus mîna pe primul costum adevărat de scrimă, și asta pentru că i s-a dat să-l ducă acasă, să-l spele (era echipamentul unui competitor pe care nu l-a văzut niciodată). Cît despre sabie sau floretă, n-a apucat niciodată să pună mîna pe așa ceva. Anii școlii au trecut doar cu teorii, fandări și eschive. Comunismul era un sistem al simulărilor, care doar mima lucrurile adevărate. Țara de bază a capitalismului, America, e exact pe dos. Acolo, amintita poveste e de neconceput.

Da, se știe despre americani că ar fi workaholici. Sînt probabil mai dedicați muncii decît europenii (ca să nu vorbim neapărat de români), fără să fie chiar ca „furnicuțele” asiatice. În același timp, pare a le lipsi, în bună parte, ideea că munca ar fi un fel de pedeapsă. Mai tot românul visează să aibă o rentă sau măcar să iasă la pensie, să nu mai muncească. În America n-am detectat aspirația asta pe scară largă. Oamenii sînt motivați. Și nu pare că-i doare să muncească. Sînt parcă mereu împinși înainte de șefi, de competiție, de datorie, de sistemele financiare, de recompense. Acestea din urmă vin de cele mai multe ori pe merit. Nu-mi închipui că în America n-or fi și lucruri strîmbe, nedreptăți, corupție și alte asemenea rele. E și sărăcie, multă și cruntă. Aici vorbesc însă de spiritul general care plutește cumva în aer. Acel spirit american despre care cei care trăiesc mai demult acolo spun că s-ar mai fi diminuat. Alan Bloom a observat asta chiar în urmă cu peste trei decenii. Ei bine, chiar așa diluat cum o fi el, încă e puternic.

Rolurile celor care muncesc sînt bine definite, cum spuneam. Dar și cele ale altor genuri de indivizi par a fi clare și asumate pe deplin. Gangsterii sînt gangsteri, fără eufemisme. Cum știm și din filme, sînt gata oricînd să se bată cu poliția, dacă e cazul (și dacă vor să jefuiască o bancă își asumă riscul unui hold-up, nu se fac directori ca s-o devalizeze din interior). Se vede asta și din atitudinea și procedurile polițiștilor, care par obișnuiți cu pericolul, cu lupta. Homeleșii sau cerșetorii își asumă la rîndul lor rolul, fără rest. Nu sînt niște tipi care pretind că au pierdut trenul și nu mai au bani sau mai știu eu ce. Sînt cerșetori „de meserie” care cer bani. Alții sînt homeleși „cu vocație”, dacă se poate spune așa, care-și au demnitatea lor.

În general, dacă americanii muncesc din greu, nu înseamnă că sînt și încrîncenați. Senini și binevoitori, politicoși și gata oricînd să ajute, nu se arată a fi „îndoiți” de treburi. Permanenta activitate nu pare să le afecteze buna dispoziție, spiritul civic sau solidaritatea. Binecunoscuta atitudine pozitivă e dominantă. Nu percep efortul ca pe o luptă pentru supraviețuire. Par fericiți să ducă lumea înainte. Contemplarea, lamentarea, nostalgiile sau ezitările nu le sînt caracteristice. Iar în același timp, economia produsă cu acest spirit duduie, clocotește, sfîrîie, chiar și în așa-zisele perioade de criză. Totul e la scară mare și la viteză mare. Șoselele cu rîuri de mașini, zgîrie-norii care cresc continuu în orașe, precum copacii, podurile care traversează golfuri și mări întregi, cerul plin de aparate de zbor, lansările spațiale, dezvoltarea IT și AI, permanentele inovații comerciale, toate sînt dovezi clare ale acestei efervescențe creatoare. Orice vis pare posibil de împlinit. Drame și tragedii există, ca oriunde altundeva. Americanii par însă a le încasa altfel, mereu cu gîndul la așteptatul happy-end.