Efemerul „zexe”
Interjecția zexe a avut mare succes în perioada interbelică, cînd devenise un cuvînt la modă în registrul colocvial-argotic: ne-au rămas de atunci atestări literare, numeroase prezențe în presa umoristică, dispute și explicații lingvistice. Datorită acestui moment de intensă circulație, cuvîntul a intrat și în dicționarele curente. A ieșit însă din uz, în mod inexplicabil, la fel de repede cum a intrat. În ziarul Curentul din 3 iunie 1944 erau ironizați vorbitorii care îi considerau „provinciali” pe cei care nu știau să folosească „ultima expresie la modă”, exemplele de mărci ale modei lingvistice fiind șefule, zexe, bank. Formula de adresare șefule și termenul banc au rămas în limbă, în registrul colocvial, banc devenind aproape un termen standard, nemarcat stilistic. Nu același lucru s-a întîmplat cu zexe, care nu pare să mai circule decît în ipostaza de nume propriu, de denumire comercială.
De la început, cuvîntul s-a caracterizat printr-o mare instabilitate semantică, prin utilizarea în contexte foarte diferite, cu valori variabile. O funcție a sa ‒ de avertizare sonoră, de semnalare a unui pericol ‒ a fost atestată de G. Agavriloaei, într-un articol din 1937 („Din argot-ul școlarilor“) și confirmată de Ion Gheție într-o evocare din Fructul oprit (2004): „Cînd iscoada a zărit vreun profesor, strigă «kali-kali» sau «zexe», iar noi stingem ţigările şi ne risipim” (p. 83). Interjecției i-au fost însă atribuite și alte valori, în atestările mai vechi: într-un articol din ziarul Dimineața (21 noiembrie 1906), „Din viața de pușcărie“, V. Scîntee înregistra forma zex, echivalînd-o cu taci!, deci atribuindu-i funcția de a închide o discuție, de a-l reduce pe interlocutor la tăcere. În glosarul lui V. Cota (Argot-ul apașilor. Dicționarul limbii șmecherilor, 1936), zexe (scris zecse) era explicat ca „mai las-o! ia seama!”. Caracterul inițial agresiv al interjecției a fost evocat și de Iorgu Iordan, într-un articol din 1937: „Eu îl cunosc, încă din copilărie (...), ca interjecție de protest sau sfidare”; „la Tecuci îl auzeam în gura «golanilor» cînd se certau, ca un fel de amenințare, poate chiar înjurătură” („Note și observații la articolele precedente“, în Buletinul Institutului de Filologie Română „Alexandru Philippide“, vol. IV, p. 194). Lingvistul se născuse în 1888, deci copilăria sa împinge atestarea interjecției către sfîrșitul secolului al XIX-lea.
În perioada interbelică, zexe ajunsese o interjecție extrem de populară, probabil cu variații de intonație și nuanțe de sens pe care le deducem din numeroasele atestări literare și publicistice. Ca exclamație la modă în limbajul tinerilor, este unul dintre semnele distinctive ale personajului Bobby, liceanul din Cartea nunții (1933) a lui G. Călinescu. Adolescentul Bobby folosește cuvîntul zexe, alături de aiurea!, ca răspuns standard la orice posibil necaz, îngrijorare, ca expresie a indiferenței juvenile și a neîncrederii în spusele altora. Personajul reia astfel, în limbajul epocii, atitudinea și comportamentul simpaticului Costică din schița lui Caragiale „Cam tîrziu…“, cel care purta orice conversație cu ajutorul a doar trei replici: Ei, aș!, Parol? și C-eșt’ copil?. Zexe apare și în Romanul adolescentului miop al lui Mircea Eliade, scris prin 1920. În anul 1930, teatrul de revistă Elita susținea un spectacol cu titlul Balancé, Marghioalo, în care se pare că înregistra mare succes cupletul „Zexe“. În presa vremii sînt destule exemple în care valoarea lui zexe este greu de stabilit, pentru că interjecția apare ca substitut de salut – „Noroc, Ghiță ‒ Zexe, Vasilică” (Universul, 23 februarie 1940) ‒ sau ca răspuns ambiguu: „Va să zică «nasul» începuse să-și afirme celebritatea de pe atunci? ‒ Zexe!” (interviu cu Constantin Tănase, în Rampa, 1924-1927).
Despre originea cuvîntului au scris în anii ’30 Iorgu Iordan și Alexandru Graur, atrăgînd atenția asupra legăturii dintre șase, șest și zexe; explicația cea mai clară a oferit-o, într-un articol din Bulletin linguistique, în 1941, slavistul Boris Unbegaun, care a confirmat că în argoul interlop rus termenii șest’ (6) și sechs (împrumut din germană, cu aceeași valoare) circulau deopotrivă cu funcția de semnal de avertizare, ca și șase din română. Așadar, zexe provine din germană, poate prin intermediul argoului rusesc, cu o adaptare a finalei (zex devenind zexe), probabil sub influența formei șase; etimonul sechs este de altfel indicat în mai multe dintre dicționarele noastre.
Zexe a fost folosit ca intensificator sau ca atenuator, agresiv sau admirativ, pentru a amenința, a impune tăcerea, a alunga, dar și pentru a avertiza sau a marca neîncrederea ironică. A intrat în mai multe formule glumețe, astăzi complet uitate: zexe-tramvai, Arsene zexe, zexe (zise contele Alexe). Valorile sale diferite au apărut probabil la trecerea din argoul propriu-zis în limbajul colocvial și au fost stimulate de statutul de cuvînt la modă, pe care mulți l-au folosit prin simplă imitație, fără să-i identifice un sens precis. Oralitatea colocvială de acum un secol a lăsat unele urme în texte, dar e destul de frustrant faptul că nu putem să-i recuperăm toată spontaneitatea și nuanțele ironice.
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).