Efectul Băsescu asupra democraţiei româneşti
În articolul de săptămîna trecută, făceam cîteva comentarii legate de populismul preşedintelui Băsescu, analizat într-un context mai larg, furnizat de profesorul Philippe C. Schmitter în interviul pe care ni l-a acordat. Principala concluzie pe care o trăgeam spunea că populismul manifest în discursul Preşedintelui nu se regăseşte şi la nivelul politicilor pe care le promovează sau le combate. Exemplele analizate erau politicile anti-corupţie (unde a ales soluţii instituţionale frustrante şi care cer timp) şi opoziţia faţă de creşterea riscantă a pensiilor. Teoria atît de neortodoxă a lui Schmitter pleacă de la ideea că populismul poate avea efecte pozitive sau negative, în funcţie de context. Dacă anumite condiţii sînt îndeplinite, atunci un lider populist poate da un impuls pozitiv unui sistem politic anchilozat şi incapabil de ajustări democratice naturale. Este populismul retoric al lui Băsescu un pericol sau o şansă pentru dezvoltarea democratică a României? Pentru a răspunde, ne vom întoarce la condiţiile destul de restrictive formulate de Schmitter - anume la cele mai importante şi la cele aplicabile contextului românesc. Prima condiţie: democraţia să fie un sistem suficient de bine consolidat pentru ca populistul să nu fie capabil să-şi conserve ilegal puterea. Dacă luăm criteriul electoral, trei schimbări paşnice de putere ar fi suficiente pentru a califica România în categoria democraţiilor consolidate. Criteriile politice de la Copenhaga au fost o condiţie pentru demararea negocierilor de aderare la UE în 1999 şi România s-a calificat atunci pentru începerea acestor negocieri. Însă tot Comisia Europeană a ridicat apoi semne serioase de întrebare asupra unora dintre criteriile politice, libertatea presei de pildă. Dar democraţia a supravieţuit guvernului Năstase, care era aproape de a stabiliza un sistem mexican de împărţire a rentelor etatiste între fracţiuni ale puterii. Răsturnarea situaţiei a fost meritul personal al lui Traian Băsescu, care a întors şi rezultatul alegerilor parlamentare. Ar fi fost capabil de această performanţă un politician ceva mai potolit şi mai nepopulist? Un răspuns la care merită reflectat. Oricum, dacă aplicăm dictonul "ce nu te omoară, te face mai puternic", s-ar zice că democraţia post-Năstase este mai pregătită să facă faţă provocărilor. Cu îngăduinţă, am putea spune că prima condiţie e îndeplinită. A doua condiţie: adepţii populistului să accepte regulile jocului democratic, chiar cînd nu le convin. Băsescu şi partidele care îl susţin (PD, PLD) au făcut asta. Încercarea de demitere şi referendumul sînt cel mai bun exemplu. Şi-a trimis susţinătorii acasă imediat după votul din Parlament, deşi unele voci din piaţă îndemnau fie la plecarea spre Parlament, fie la ocuparea Pieţei Universităţii. Deşi mulţi au interpretat venirea în piaţă ca pe un semn de incitare, de la faţa locului mi s-a părut că a fost chiar vocea care a calmat spiritele. Oamenii erau furioşi înainte de apariţia sa, baia de mulţime a devenit un fel de descărcare aproape isterică a nervilor acumulaţi de manifestanţi. Deşi putea face aproape orice cu acea mulţime, a trimis-o acasă şi i-a spus că instituţia Parlamentului trebuie respectată. Nu ştiu dacă populişti de cu totul alte nuanţe ca C.V. Tudor sau Becali ar proceda aşa. Legat de aceleaşi evenimente, putem să considerăm că se aplică şi ultima condiţie (şi cea mai importantă) din lista lui Schmitter: populistul ajuns la putere să fie dispus să participe la alegerile libere şi competitive. Ce se întîmplă cu condiţia referitoate la adversarii populistului? Dacă partidele tradiţionale au eşuat în a reprezenta interesele importante ale cetăţenilor, atunci populistul poate juca rolul de spărgător de gheaţă: face loc pentru noi perspective. Au eşuat partidele în România? Cifrele de sondaj legate de popularitatea partidelor sînt zdrobitoare. Alte dovezi indirecte sînt chiar mai grăitoare. O majoritate atît de zdrobitoare pentru votul uninominal e de fapt semnul că publicul este sătul de actualul sistem de partide (şi îşi face, greşit, speranţa că îl va schimba prin vot uninominal). În fine, după o campanie foarte agresivă în care a acuzat oligarhia partidelor, Băsescu a cîştigat 75% dintre opţiunile celor care au votat. Divorţul între partide (80% vot anti-Băsescu în Parlament) şi public a rămas o problemă care îşi va cere o rezolvare, chiar dacă cei care au convocat referendumul se fac că plouă. O altă condiţie pusă de Schmitter: liderul populist să nu fie el însuşi corupt şi să nu protejeze corupţia din propria tabără. Corupţia este punctul forte în discursul preşedintelui Băsescu. La fel, politicile anticorupţie promovate sînt cele corecte. În acelaşi timp, nu a ştiut să gestioneze bine cîteva puncte din biografia sa. Şi-a atribuit casa din str. Mihăileanu după un procedeu tipic pentru politicianul din tranziţie: dacă se poate vilă de la stat, de ce nu? A fost la limita legalităţii şi dincolo de limita moralităţii. Faptul că electoratul l-a iertat arată că oamenii au adoptat un fel de cinism care preferă răul mic şi simpatic: la cît au furat alţii, nu-i bai că "Băse" şi-a dat şi el o casă, poate şi eu făceam la fel în locul lui. Mai grav este însă că a tolerat mult şi nejustificat prezenţa în preajma sa a Elenei Udrea, un produs tipic al politicii de gang şi de capturare a averii statului. Evident, asta a dat adversarilor o armă facilă de răspuns la acuzaţiile legate de grupurile de interese. De aici o escaladare a logicii de tip "ba, pe-a mă-tii!", rafinată de analişti sofisticaţi gen Dan Andronic: ai noştri fură, dar şi Băsescu... În fine, ultima condiţie la care mă voi referi: promisiunile liderului populist trebuie să devină măcar pe alocuri politici concrete, să se simtă ceva de pe urma sa. Evident, situaţia e foarte complicată în acest punct. Băsescu susţine politici nepopuliste sau se opune unor politici populiste, după cum am demonstrat deja. În acelaşi timp, rolul său contituţional nici nu este acela de a adopta şi aplica politici. Îi place sau nu, conflictul cu Tăriceanu (pe care l-a alimentat copios) i-a tăiat accesul la butonul de coordonare a politicilor guvernamentale, buton pe care Constituţia îl acordă premierului. În acest moment, preşedintele poate doar să propună dezbateri publice (raportul Miclea asupra educaţiei), să pună piedici momentane (legea pensiilor) sau să critice în ieşirile publice (nenumărate cazuri). Atunci, care este bilanţul său? Bilanţul său real este sărac. Îndeplineşte însă foarte bine rolul de reprezentare a nemulţumirilor şi frustărilor. Reuşeşte să-şi menţină o popularitate ridicată, deşi a promis multe şi nu poate face la fel de multe. Dar are o scuză credibilă: nu are butoanele. Cel mai probabil, după viitoarele alegeri, el şi partidele care îl susţin vor avea şi butoanele. Abia apoi vom vedea sigur dacă populistul Băsescu rămîne doar la nivel de retorică. Deocamdată, nu ameninţă democraţia românească şi pune pe jar un sistem de partide care şi-a depăşit etapa istorică odată cu 1 ianuarie 2007.