Educaţie, culturi, valori
Acum cîţiva ani, în Turcia, într-o staţiune de pe litoral. Voiam să mergem într-un parc natural, tot pe coastă, cam la vreo 20 de kilometri de noi. Dar, cum eram un grup destul de mare, microbuzele care asigurau transportul costalier se dovedeau neîncăpătoare. Noroc că aveam cu noi o prietenă care ştia turcă şi că, după cum ne-am dat seama, ne aşezaserăm chiar în faţa unui depou de microbuze. În cîteva minute prietena a apărut cu un şofer dispus să scoată maşina din garaj doar pentru noi. Ne-a spus cît face, era un preţ rezonabil, ne-am urcat, am plecat.
Pe drum, şoferul ne-a întrebat dacă n-am vrea să vină tot el pe seară să ne ia înapoi. Şi, cum şi de data asta pretenţiile erau modeste, am bătut palma. La coborîre, în calitate de trezorier al grupului – mi se spunea „bei pay“ –, m-am dus să-i plătesc omului cît conveniserăm pentru drumul de dus. Uşor contrariat, mi-a răspuns, pe jumătate într-un fel de engleză şi restul prin gesturi, că nu e nevoie. Îi plătesc tot cînd ne readuce acasă. A fost rîndul meu să mă arăt contrariat. Pînă deseară se puteau întîmpla o sumedenie de lucruri. Poate ne plictiseam şi hotăram să plecăm mai devreme. Poate găseam o ofertă mai convenabilă. Ce-i garanta lui că ne va mai găsi? Omul a ridicat din umeri. Păi, doar am vorbit, nu?
Prin anii ’80, regretatul profesor Virgil Cândea îmi explica, într-unul din momentele de taifas pe care îi plăcea să le savureze, că ar fi, după el, două felul de culturi. Unele, culturile de sistem, îşi inventează reguli pe care să le respecte şi după care să se ghideze. Pentru altele – culturile de relaţie – persoana prevalează asupra normei. Principiul de funcţionare a acelora este „omul sfinţeşte locul“. Înţelegerea între persoane bate norma. Cuvîntul dat, cuvîntul rostit bate cuvîntul primit, cuvîntul scris. Turcii – mi-a devenit limpede din călătoriile prin ţara lor – aparţin celei de-a doua categorii, tot aşa cum elveţienii sau americanii, ceea ce numim, generic, „vesticii“, aparţin celei dintîi. În Bruges – sau Brugge, în Belgia – am vizitat o campanilă înălţată prin secolul al XIII-lea. Sus, în vîrf, era o încăpere cu o uşă masivă de fier, cetluită cu 12 lacăte. Fiecare dintre cei 12 consilieri ai oraşului avea cîte o cheie, astfel încît uşa nu putea fi deschisă decît în prezenţa tuturor. Şi ce comori erau păzite cu atîta străşnicie? Hîrtii. Înscrisuri. Acte. Patente. Concesiuni. Privilegii.
Ar mai fi fost de stabilit unde ne-am înscrie noi, românii, într-o atare tipologie. Undeva într-un interstiţiu al lui „şi-şi“, într-o cultură de metisaj, de hibridizare. O cultură capabilă să-şi schimbe uzanţele de comportament dintr-un moment într-altul, după cum bate vîntul. Sau, poate şi mai rău, o cultură a lui „nici-nici“, a vacuităţii confuze. În permanentă căutare de repere. În indecizie cronică.
Am scris acum o vreme, destul de pătimaş, despre valori. Despre faptul că ele ar trebui să reprezinte reperul cardinal al educaţiei. Opţiunea pentru un tip de educaţie sau altul înseamnă, întîi de toate, o alegere axiologică. Înseamnă dedicarea pentru anumite valori, în detrimentul altora, lăsate pe plan secund. E, într-un fel, ca întrebările care ni se puneau în „oracolele“ care circulau prin şcoli în vremea adolescenţei: „Dacă ai merge pe o insulă pustie şi n-ai putea lua cu tine decît X (3, sau 5, sau 10) cărţi, pe care le-ai alege?“
Greu de spus, dintr-o suflare, care ar fi mănunchiul de valori pe care eu sau altul le-am pune la temelia educaţiei. Jocul imaginativ al „oracolelor“ de odinioară se umple de data asta de apăsarea responsabilităţii. Alegerea nu mai e pentru noi, e pentru alţii. M-am bucurat totuşi să mă întîlnesc, în discuţiile cu oameni avizaţi, cu preocupări oarecum similare, într-o idee care îmi dă tîrcoale de mai multă vreme. Anume, că în vîrful ierarhiei aş aşeza încrederea.
Dintr-un studiu recent coordonat de Daniel David, psiholog, expert în ştiinţe cognitive la UBB, reiese că „trăsătura esenţială a romånilor este neîncrederea în oameni“. Desigur, arbitrarietatea studiilor foarte la modă acum un secol, de „psihologie a popoarelor“
, precum cele, la noi, ale lui Drăghicescu sau Rădulescu-Motru, ca să nu mai vorbim de speculaţiile lui Blaga, atît de prizate, despre „matricea stilistică“ a diverselor culturi, au avut darul de a nutri, în timp, un scepticism sănătos faţă de întreprinderi similare. Nu ştiu cum au ajuns colegii clujeni la concluziile respective, sînt convins însă că nu pe aceleaşi căi ca iluştrii lor predecesori. Esenţial este însă că nu mai vorbim, aşa cum neinspirat lasă să se înţeleagă titlul difuzat în presă al proiectului, de mărci definitorii atemporale, ci mai degrabă de o diagnoză
a societăţii româneşti (s-ar putea, de pildă, ca lucrurile să arate diferit în diaspora, deşi tot despre „poporul romån“ vorbim).
Ceea ce văd însă, ceea ce trăiesc zi de zi, îmi confirmă, măcar intuitiv, analiza cercetătorilor clujeni. Sondajele indică o neîncredere endemică a respondenţilor în sistemul nostru de învăţămînt. Elevii şi studenţii nu cred în rostul şcolii sau al universităţii. Un mare număr de profesori cred că elevii sau studenţii lor nu-şi doresc altceva decît să îi tragă pe sfoară. Încrederea în competenţa şi probitatea inspectorilor şcolari atinge, de asemenea, cote foarte reduse. Cît despre încrederea în decidenţi, în făuritorii politicilor educaţionale, ce să mai vorbim? După atîtea răsuciri politicianiste ale opticii privind educaţia şi după atîtea numiri cel puţin discutabile la cîrma învăţămîntului, nu e deloc de mirare.
Cred că două sînt sursele principale ale consolidării încrederii: predictibilitatea şi reciprocitatea. Culturile de sistem trebuie să se asigure că normele pe care le elaborează reglementează efectiv mersul vieţii oamenilor. Dacă în staţia de tramvai scrie că următorul vehicul soseşte în 4 minute, atunci el chiar trebuie să vină la ora anunţată. Nu de dragul timpului – ne putem dispensa lejer de cîteva minute în plus sau în minus. Ci pentru că miza fundamentală este aceea de a arăta că legile umane sînt la fel de „naturale“ şi de predictibile ca acelea ale naturii. Dacă e senin, nu va ploua. Dacă cerul e acoperit de nori şi a început să tune, e cazul să ne căutăm umbrela. Mai complicată şi mai delicată e strategia culturilor de relaţii. Şoferul nostru turc, de pildă, nu era un naiv. El avea, cum am zice noi, vesticii, o „strategie de marketing“, dobîndită, probabil, prin experienţă. În fond, nici el nu avea de unde să ştie dacă noi chiar o să îl aşteptăm şi nici noi nu aveam vreo garanţie că el se va ţine de cuvînt. Refuzînd plata pentru drumul de dus, el ne-a oferit garanţia de care era nevoie. Morala e simplă: obţii încredere dăruind-o.
Dacă avem şansa de a fi o cultură de interstiţiu, putem pedala deopotrivă pe predictibilitate şi pe reciprocitate. Urma scapă turma. Dacă sîntem o cultură a indeciziei, Dumnezeu cu mila.
Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea Bucureşti; coautor al manualelor de limba şi literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educaţional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.