Eco-naivitate urbană
„Daca aş fi Guvernul Boc, uite ce-aş face…“, îşi începe amicul meu expozeul, zîmbind uşor. Ştie că tot românul se pricepe la fotbal şi agricultură, astfel încît, beneficiind de suficientă autoironie, îşi continuă ideea. „Aş orienta toată agricultura românească spre producţie din asta bio-eco-tradi. Să umplem Europa cu produse proaspete.“ Mă pufneşte rîsul. Atmosfera este amicală, nu risc să-l contrariez. Cu toate astea, mă provoacă să-i explic noima reacţiei mele.
Încep de la raft. Îi amintesc că, prin toate reţelele mari de supermarketuri, au apărut linii întregi de „produse tradiţionale“. Etichetate ca atare, cu o mică bulinuţă de culoare verde. Îi povestesc că am încercat să iau legătura cu producătorii. Voiam să îi cunosc, să îi felicit pentru faptul că au dus nişa de „tradiţionale-bio-eco“ în mainstream. Eram parşiv. De fapt, voiam să aflu ce fel de producţie au, cum şi-au organizat-o şi cît de bio-eco mai sînt, din moment ce livrează, regulat, în cantităţi apreciabile, produse-standard către lanţurile de supermarketuri. Nu am găsit informaţia de bază, adică o indicaţie a numelui producătorului, pe etichete. Drept pentru care, total nedumerit, am sunat Sursa, adică pe un bun cunoscător al industriei agroalimentare, om care nu se fereşte să numească şi lucrurile ruşinoase din breaslă (atunci cînd nu îi sînt atinse propriile interese, evident). Omul îmi explică la telefon, calm, care e secretul. „Produsele tradiţionale“ din supermarketuri sînt fabricate de marii fabricanţi pe care îi găseşti la tot pasul prin toate magazinele. Fabricanţi industriali binecunoscuţi care acceptă oferta supermarketurilor de a produce kaiser, cîrnaţi „de casă“ sau şunculiţă „ţărănească“, fără indicaţie de fabricant, sub brandul propriu al negustorului. Sursa mai apreciază că, în ritmul ăsta, în scurt timp se va duce de rîpă renumele etichetei „produs tradiţional“. Deşi capitalist sadea, şi-ar dori o reglementare serioasă din partea Ministerului, cu definirea clară a noţiunii de „produs tradiţional“. Îmi dă un exemplu. În Italia, pentru a fi considerat „tradiţional“, trebuie să faci dovada că reţeta există şi a fost utilizată în producţia casnică de cel puţin 60-70 de ani.
Bine – îmi zice amicul –, eu mă refeream la întreprinzători mici, ca faimosul B., cel cu magazinul din Floreasca. E coadă non-stop la el.“ Îi zic că a-l califica pe B. ca mic întreprinzător, în condiţiile în care respectivul are puncte de desfacere în 12 oraşe, este uşor exagerat. Apoi, îl întreb din ce „porci/viţei bio-eco“ (hrăniţi cu roua zorilor, nu cu soia modificată genetic) îşi închipuie el că poate susţine atare producţie şi desfacere. De fapt, omul respectiv cumpără carnea de la un abator standard, pentru a avea siguranţa că poate livra cantităţi suficiente clienţilor care stau la coadă în cele 12 oraşe. A trecut vremea pionieratului, a mersului prin oboare după porci crescuţi în bătătură. Nu mai are timp. E drept, reţetele lui de producţie semi-industrială asigură produse mai gustoase (preţuite corespunzător mai scump la raft). El reprezintă o opţiune pentru clientela de Floreasca (funcţionari de bancă şi de multinaţionale), adică aproximativ 3% dintre consumatori. Adică, o nişă.
„Eeeeee, roşiile româneşti au gust, orice-ai spune“, continuă, uşor descumpănit, amicul. Cum să îi demolez Mitul Tomatei Autohtone? Fără milă, îi sugerez să-l iau cu mine într-o zonă de mare producţie şi impecabilă reputaţie, să vadă cum se decopertează, anual, stratul de pămînt utilizat la producţia precedentă. Se cojeşte pămîntul şi se aruncă. Este verde-mov-albăstrui de la cîte chimicale folosesc mulţi producători „tradiţionali“ de legume bio-eco. Ei nu dau roşiile alea copiilor din familie. Este prea periculos. Pentru ei şi familiile lor, cultivă loturi separate. Oricum, în condiţii bio-eco, kilogramul nu ar putea costa sub 5-6 lei, fără transport şi fără impozit (Doamne, fereşte, de aşa blestemăţie!).
„Aşa că, dragul meu, dacă eu aş fi Guvernul Boc, i-aş feri pe consumatori (pe cît posibil) de păcăleli iar, ulterior, aş lăsa doar Piaţa (eventual, Comună) să-mi facă politica agricolă“, mi-am încheiat eu pledoaria.
Gabriel Giurgiu este realizator de emisiuni despre Uniunea Europeană la TVR.