E PSD reformabil? (I)

Realitatea e, în același timp, banală și incredibilă. Cel mai mare partid al României este condus de un condamnat penal care, acum doi ani de zile, a luat locul unui urmărit penal, iar principala sa preocupare este modificarea legilor penale astfel încît o întreagă ligă de politicieni cu dosare să poată să își continue activitatea nederanjați de procurori. Alt adevăr simplu e că PSD a obținut un scor foarte mare în alegeri fără să sufle o vorbă public despre felul în care vrea să schimbe legea penală. Această realitate obiectivă a scorului incotenstabil este însă interpretată de conducerea partidului, printr un abuz de logică, ca un cec în alb pentru orice decizie ar lua în exercitarea puterii. Că această logică este eronată nu mai trebuie demonstrat. Au făcut-o strada, presa internațională și chiar partenerii ideologici ai PSD din structurile europene.

Pe fondul tulburărilor politice, iscate mai ales de incredibilul șir neprovocat de stîngăcii, greșeli și gesturi necugetate, a apărut din nou o discuție despre reformarea Behemoth-ului. Înainte de a contribui în vreun fel la ele, trebuie să avem în vedere ce e PSD. Lăsăm la o parte pretenția de partid de stînga. Nu e așa ceva. E mai degrabă un partid conservator-populist cu tendințe de acaparare a statului. Statul este, de fapt, principala sa sursă de legitimitate informală, cea formală fiind cea dată de voturi directe în alegeri.

Ca moștenitor al partidului-stat transformat în partidul care a limitat statul la o zonă de influență pe care el în­suși nu a părăsit-o cu adevărat nicioda­tă, PSD este, în primul rînd, partidul funcționarilor. În ciuda legilor care le garantează in­dependența, funcționarii publici din România depind încă într-un grad prea mare de mofturile și dispoziția de moment ale șefului politic al instituției în care activează. Și nu numai ei. Dacă vă amintiți știrile referitoare la schimbarea directorilor de școli în funcție de carnetul de partid, puteți avea o imagine mai clară a fenomenului. În consecință, PSD este partidul administrației care încearcă să fie administrația însăși. Conflictul dintre interesele particulare ale corpului de partid și cele publice ale a statului este definitoriu pentru ethos-ul PSD.

Apoi, legat cumva de paragraful anterior, PSD este partidul banilor publici. Reprezentarea sa supradimensionată la nivelul instituțiilor publice (chiar și cînd nu exercită puterea direct) face din PSD un actor major în repartizarea resurselor și sinecurilor. În fapt, PSD este principalul distribuitor de rente al României. Cine controlează PSD controlează acest flux de bani dinspre stat spre privat.

Ce nu e PSD? Nu este partidul oamenilor needucați, bătrîni și al locuitorilor din rural. În fapt, o analiză demografică a electoratului PSD ne arată o repartizare relativ echilibrată a trăsăturilor alegătorilor săi. Cu unele particularități, dar echilibrată, coerentă cu poza mai largă a electoratului. Ideea că PSD este partidul celor care nu pricep sau al retrograzilor este doar un mit autoflatant al adversarilor fără nuanțe ai PSD. Analizele care pleacă de la premisa că PSD este răul absolut, iar trei-cinci milioane de votanți ai săi sînt fie proști, fie rău intenționați nu folosesc decît propagandei divizive a PSD și nu unei mai bune înțelegeri a contextului.

În fapt, dacă PSD are un păcat, atunci acesta este un anume pragmatism amoral, incompatibil cu o parte a societății care cere echilibru. Calculul pe care și-l face permanent PSD nu are în vedere cifre absolute. Ceea ce oferă politicile sale este un compromis călduț pentru o zonă a societății (cea de care depinde și pe care o domină), urmînd ca de acolo să nu fie contestat. Tranzacția e relativ banală, însă nu întotdeauna ea poate funcționa. Pentru că, atunci cînd devine sigur pe el, PSD are tendința să abuzeze de putere. Și aici este marea sa problemă. Cea care l-a făcut să fie învins de șase ori în confruntări la urne care aveau în vedere funcția cu cele mai multe voturi în stat (am inclus aici nu numai mandatele Constantinescu, Băsescu și Iohannis, ci și cele două tentative de demitere a președintelui orchestrate și pierdute de PSD).

PSD se află, zilele acestea, exact în acest moment, al abuzului destabilizator de putere. Destabilizator atît pentru țară, cît și pentru partid. Așa se face că au apărut deja discuții despre cine ar putea „salva“ partidul. Primarul de Iași, Mihai Chirica, un domn care a avut inteligența să critice foarte devreme Ordonanța 13, e unul dintre numele vehiculate. În fapt, dl Chirica este doar un soi de anticorp oportunist care arată bine doar atunci cînd e comparat cu actualul lider al PSD, care pare ferm hotărît să ducă partidul în zone de izolare, ridicol și toxicitate în care n-a mai fost de cel puțin douăzeci de ani. Altfel spus, cam tot ce știm despre viața, opera și viziunea dlui Chirica e că nu e dl Dragnea.

Mai stupefiantă este apariția în aceste discuții a numelui premierului. Sorin Grindeanu este cel care a convocat, prezidat și girat cu autoritatea sa acea celebră ședință de guvern în care Ordonanța 13 a fost adoptată. Ideea că ar fi ceva pozitiv în a ceda executantului puterea pe care azi o deține autorul moral al unei ticăloșii e în același timp stupidă și de un nivel al ridicolului pe care nici măcar PSD nu îl poate atinge. Sorin Grindeanu este un simptom al derivei, nu o soluție. Un cadru mediu și mediocru de partid care a debutat pe scena națională cu un dezastru. A-i furniza noi oportunități e echivalent cu a-i da șansa de a comite dezastre și mai mari.

Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.