„E nevoie doar de un ordin ca să vă omorîm pe toți” - povești dintr-o revoluție neterminată

26 august 2020   PE CE LUME TRĂIM

M-au ridicat de pe stradă în 10 august, în jurul orei 20. Eram cu prietena și părinții. M-au bătut acolo, pe stradă. Apoi m-au luat cu o dubă în care m-au ținut cu fața în jos și mîinile în cătușe la spate pînă am ajuns la o secție de poliție. Apoi m-au urcat iar în dubă și am ajuns la o sală de sport a unei școli. Am găsit acolo alți aproximativ o sută de oameni care primeau același tratament. Cătușe și bătaie. Pe drum și ei fuseseră înjurați și loviți, fără să știe unde merg, de ce sînt ridicați și ce se va întîmpla cu ei, dar, mai ales, cu familile lor.

M-au ținut șase ore cu fața la podea. În jurul meu oamenii erau loviți aleatoriu. Mi-a trecut prin minte că aș putea fi chiar ucis. Ne-au și zis-o. 

„E nevoie doar de un ordin ca să vă omorîm pe toți.”

Mi-am adus aminte atunci de românul Traian Orban. E un revoluționar din Timișoara pe care l-am cunoscut acum un an cînd am vizitat Memorialul. Gîndul la Traian m-a făcut să zîmbesc, așa, cu fața în podea. 

Traian îmi arătase o fotografie agățată pe un perete al Memorialului Revoluției. 

În imagine era el în pijama de spital, cu un picior bandajat. Fusese împușcat. Traian-din-fotografie privește spre obiectiv și are mîna stîngă ridicată arătînd semnul victoriei. Și mai are ceva: un zîmbet larg pe față.

Traian mi-a zis atunci că va veni un moment ca acela prin care a trecut el și la mine în țară. Mi-a zis că poate spune asta doar privindu-mă. Pe moment, mi-au cam dat lacrimile. Peste nici un an, sînt pe o podea și bastoanele cad la întîmplare. Și mi-am adus aminte de cuvintele lui. 

Mi-a rămas în minte un moment anume din noaptea aia. Unul dintre șefii polițiștilor, cel mai dur dintre ei, ori cel puțin așa mi se părea mie, primește un telefon de acasă. Soția, probabil. Am ascultat conversația. Îi spunea femeii să nu îl aștepte și să o culce pe fetița lor. El mai avea de lucru și, probabil, va mai dura. Le-a spus că le iubește.

Oamenii care ne loveau cu sălbăticie în sala aia de sport putea fi în același timp soți și tați grijulii. Cele două aspecte ale vieții lor nu se contraziceau în nici un fel. Ascultîndu-le conversațiile, auzindu-i cum rîd, mi-am dat seama din nou că s-ar putea să nu mai prind a doua zi. Erau niște oameni la muncă. O muncă ce le aducea satisfacții. Erau mulțumiți.

Undeva, printre cei întinși pe jos, era și un copil de 14 ani. Arăta mai degrabă de 12. Era îmbrăcat într-un tricou dintre acelea de care poartă copiii. M-am întrebat ce pericol or fi văzut în el de l-au arestat doar pentru că l-au găsit pe stradă. M-am întrebat și s-o fi întîmplat cu prietena mea. Și cu părinții mei. Am aflat doar după ce mi-au dat drumul acasă.

Mama a fost reținută două zile, iar tata trei. Ambii au fost înghesuiți în celule cîte 40 de persoane în loc de patru, dezbrăcați și fotografiați în diverse poziții, umiliți și bătuți, fără apă sau mîncare.

Prietena mea are 17 ani și a fost lovită în cap cu o bîtă de un polițist. A stat cinci ore în arest pentru că nu era nimeni care să îi ceară eliberarea. Părinții ei erau arestați deja.

O vreme n-am mai ieșit la proteste. Nu am putut să o fac din cauza durerilor provocate de lovituri.

Cînd am putut să merg din nou, am găsit pe stradă mulțimi mari de oameni. Formaseră un lanț uman, lung de 14 kilometri, între închisoarea unde sînt ținuți cei mai mulți prizonieri acum și o piață din Minsk unde au fost masacrați oameni în vremea lui Stalin.

Miron Vitușka are doar 16 ani. Trăiește în Minsk, studiază istoria și își testează talentul într-o trupă de rock psihedelic. Optimismul și-l hrănește descoperind oameni la proteste. Oricine a participat la o manifestație de mari dimensiuni poate depune mărturie că sentimentul acela de unitate, solidaritate și curaj e special. Sentimentul că se poate schimba ceva, iar, uneori, schimbarea e iminentă.

Ajung la el și mesajele venite de prin alte părți ale lumii, pe rețele sociale, pe aplicații de mesagerie instant etc.

Uitîndu-se la oamenii de pe stradă, citind mesajele, vrea să creadă că nu e singur. Speră că Europa nu își va pierde interesul pentru Belarus. În închisorile regimului Lukașenko sînt încă oameni despre a căror soartă nu se știu multe lucruri. În spitale sînt oameni desfigurați de bătăi primite pe stradă sau în secțiile de poliție.

Îmi dă asigurări că ceea ce se întîmplă în Belarus zilele astea nu e o revoluție a elitelor. Oamenii sînt marcați de brutalitatea regimului și, crede Miron, nu au să treacă peste asta.

E început de săptămînă și, în week-end, la Minsk a avut loc un protest uriaș. Probabil sute de mii de oameni. Aleksandr Lukașenko la televizor, vînturînd o pușcă în aplauzele unor polițiști.

Miron o să iasă din nou pe stradă. La cei 16 ani ai lui, totul e posibil. Chiar și căderea unei dictaturi care există de dinainte ca el să se nască.

(Notă: Dialogul cu Miron Vitușka nu ar fi fost posibil fără implicarea Dianei Filimon, președinta Forum Apulum, căreia îi mulțumesc și pe această cale.)

Teodor Tiţă poate fi găsit și la twitter.com/jaunetom.

Mai multe