Dușmanul din interior

La o zi după nefericitul discurs al lui Liviu Dragnea de la Consiliul Național al PSD, am încercat, cu ajutorul ascultătorilor Europa FM, să facem o listă a inamicilor României. Era vorba, evident, despre o percepție, iar intenția declarată era ca la finalul discuției să vedem cît de mult corespunde lista pe care o întocmeam cu aceea prezentată de șeful PSD în fața colegilor săi.

Răspunsul scurt e că nu corespunde. Cei mai mulți oameni văd amenințările la adresa prosperității și respectului de sine, personal și național, venind din zona politicului și, mai ales, a Puterii. Reproșurile sînt nenumărate, dar firul care le unește e destul de simplu de identificat: conducătorii României nu își exercită atribuțiile în interesul poporului și adaugă la asta și un soi de topping de sfidare și proastă creștere militantă.

Sigur, e vorba doar de o discuție la radio, nu de o cercetare științifică. Cred însă că are semnificația ei. O expresie a nemulțumirii tot mai evidente care, rămasă fără răspuns, riscă să ia amploare pînă dincolo de limitele dezirabile ale unei dezbateri utile.

Pentru că, în timp ce dl Dragnea biciuiește calul antioccidental în folos propriu, de cealaltă parte crește frustrarea. Frustrare încă pasivă, dar tot mai neliniștită. Acea parte de Românie care vrea ca traseul democratic, pro-european și deschis al țării să fie menținut începe să se întrebe dacă nu cumva e nevoie de ceva mai mult decît status-uri de Facebook și ocazionala participare la cîte o manifestație.

Între sutele de răspunsuri primite la telefon și pe contul de WhatsApp al redacției, unul mi-a atras atenția din cauza frecvenței cu care revenea. „Noi sîntem de vină.” Adică noi care nu mergem să votăm, noi care nu reacționăm ferm și la timp, noi care acceptăm.

Un astfel de argument poate fi acceptat în măsura în care el duce la o trezire politică a societății. La participare în interiorul sistemului politic. Însă cred că, măcar pe alocuri, el ascunde și riscul unei explozii necontrolate.

Am scris aici că neparticiparea la vot este ea însăși o declarație politică. Fie de abandon, fie de acceptare tacită a momentului politic în care se produce respectivul vot. Cel mai adesea e vorba de prima variantă – politica anti-incluzivă a tuturor partidelor românești face ca un segment important de populație să se simtă exclus de la orice decizie luată în numele său. Și atunci se plasează voluntar în afara mecanismului democratic.

Asta face ca orice tentație antidemocratică să aibă permanent un teren fertil pe care să rodească. Altfel spus, dacă participarea nu ajută, demolarea ar fi o soluție. Și spun asta privind către ambele părți ale dezbaterii care rupe zilele astea România în două. Indiferent cum clasificăm cele două tabere, pro- și antioccidentali, liberali și conservatori, săraci și mai puțin săraci, nervozitatea crește.

Responsabilitatea primă aparține, în mod evident, celor care exercită dis­cre­ționar puterea. Dar, de la stînga la dreapta, există tentația aprinderii fitilului. Teoria „momentului zero” pe care iresponsabil o tot vehiculează președinții celor două Camere ale Parlamentului atunci cînd vorbesc despre Justiție e, de fapt, un lichid toxic care se scurge în mai toate zonele publice ale României. Dacă avem de-a face cu un „moment zero”, eufemism pentru iertarea furturilor uriașe din avutul public, de ce n-am avea și un moment zero pentru orice altceva? De ce să nu decidem să o luăm de la capăt cu Constituția, cu alegerile, cu libertatea? Totul în numele apărării fără nuanțe de cîte un dușman căruia i se pictează proporții monstruoase.

Nu cred că dl Dragnea și cei apropiați lui dau semne de proto-fascism, așa cum au spus mai mulți observatori după discursul de duminică. Ceea ce nu spun fățiș comparațiile cu Ceaușescu, Mussolini sau Chávez e că, în astfel de cazuri, rezistența are altă față decît aceea din interiorul unui sistem democratic funcțional. Nu cred că sîntem pregătiți pentru așa ceva. Nu sîntem acolo și, cu puțin noroc, nici n-o să ajungem. Încă avem alegeri libere, instituții de apărat și mijloace să o facem în interiorul Constituției.

Cred însă că e trist că mediocritatea și meschinăria acestui președinte al PSD ucid subiecte perfect valabile: impozitarea marilor companii, rolul serviciilor secrete în viața politică, relevanța europeană a României ș.a.m.d.

De altfel, din reacțiile ulterioare ale actorilor publici reiese destul de clar că Liviu Dragnea nu a mișcat vreun deget în direcția rezolvării vreuneia dintre problemele pe care le pune pe masă. Căutați, spre exemplu, răspunsul Consiliului Concurenței la sugestia șefului PSD că există un cartel bancar care nu vrea binele României. Răspunsul ăsta poate fi sintetizat simplu: nici o instituție publică nu s-a plîns oficial de așa ceva. Apoi gîndiți-vă cîte astfel de instituții controlează PSD.

Nu știu dacă PSD, sub conducerea actuală, duce conștient România în izolare și sărăcie, dar e clar că  o ține pe loc. O ține pe loc și o face să arate din ce în ce mai ridicol.

În atari condiții e firesc, pe undeva, ca oamenii să se demoralizeze, iar unii să își pună problema în moduri din ce în ce mai creativ-periculoase. E explicabil prin exasperarea provocată de îngustimea mentală și statura politică insignifiantă a conducătorilor actuali ai României.

Ascultătorii de la radio aveau perfectă dreptate să sublinieze nevoia de participare și de implicare.

Dar asta are sens doar ținînd seama că singurul radicalism folositor e încrederea încăpățînată în soluții democratice, în empatie, în perseverență și calcul inteligent.

Orice altă variantă nu face decît să dea viață monstrului aceluia imaginar cu care se luptă atît Liviu Dragnea, cît și adversarii săi implacabili. Iar monstrul a existat în trecut, îl știu bine părinții noștri. Numele lui e lipsa de libertate. 

Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.