După ce bat clopotele

Dacă, în dimineaţa de 12 septembrie 2006, eliminăm din buletinele de ştiri profesioniste grupajele dedicate comemorării victimelor actelor teroriste din urmă cu 5 ani, comentariile dedicate acestora şi veştile din teatrele de operaţiuni (Afganistan, Irak), putem verifica dacă e adevărat ce s-a spus atunci - că lumea se va schimba. Aflăm că s-a ajuns la un acord în privinţa formării unui nou Guvern palestinian cu reprezentanţi Hamas şi Fatah, că 43 de milioane de copii din lume nu pot merge la şcoală din cauza conflictelor armate, că o corabie s-a scufundat în largul insulelor Comore, din cauza vremii proaste, şi că oamenii de ştiinţă sînt aproape siguri că furtunile puternice sînt provocate de om: ele depind de temperatura apei la suprafaţa oceanului şi apa se încălzeşte din cauza încălzirii globale; mai aflăm că un număr record de indieni emigrează în Australia în căutarea locurilor de muncă şi că Australia îi acceptă cu plăcere, că rebelii ugandezi ies din ascunzători, că partidul lui Milo Djukanovici a cîştigat alegerile din Muntenegru, că trei ruşi au murit din cauza unui accident de aviaţie şi că la Paris a început procesul penal al notabilităţilor implicate într-o fraudă electorală în urma căreia, acum 17 ani, actualul preşedinte, Jacques Chirac, ar fi ajuns primarul Parisului. Ştiri de felul acesta existau şi în urmă cu cinci ani, dar noi le citim acum altfel. Comemorarea victimelor de la 11 septembrie a fost nobilă şi solemnă, organizatorii au încercat să reînvie, prin regia imaginilor, solidaritatea copleşitoare din acele zile, sentimentul că toţi americanii sînt în primejdie şi că împreună trebuie să se apere. De la 11 septembrie 2001 au trecut însă 5 ani şi a devenit evident că memoria victimelor alimentează diferenţierile. Într-un raport al Senatului, elaborat de o comisie bipartizană şi adoptat în unanimitate, se formulează limpede ideea că războiul împotriva terorismului, anunţat de preşedintele Bush, se duce cu un inamic de pe alte cîmpuri de luptă decît cele din Afganistan unde se află trupele NATO sau ale coaliţiei din Irak, că înainte de 11 septembrie Departamentul de Stat şi FBI nu au ştiut sau nu au vrut să se angajeze integral în lupta împotriva formaţiunilor Al-Qaeda, că, dacă într-adevăr "nu există nici o persoană care să poată fi învinuită, indivizii şi instituţiile trebuie să-şi asume responsabilitatea pentru eşecul în oprirea acestor atacuri". Pe dîra tragediei s-au luat atunci măsuri severe de limitare a drepturilor celor bănuiţi de a fi participat la acţiunea grupurilor teroriste musulmane, şi au fost scoşi de sub incidenţa procedurilor judiciare prizonierii capturaţi în aceste conflicte. Durata detenţiei, absenţa rezultatelor, abuzurile au indignat opinia publică mondială şi au pus în evidenţă ipocrizia mesajului care pretindea că lupta împotriva terorismului se duce pentru democratizarea politicii din ţările musulmane: democraţia e departe atît de noile instituţii din Afganistan şi Irak, c