După 30 de ani

1 iunie 2023   PE CE LUME TRĂIM

Am adăugat zece ani la celebrul titlu al lui Alexandre Dumas, despre care l-am auzit pe regretatul Radu Cosașu spunînd că ar fi cel mai bun titlu care s-a dat vreodată unui roman. În urmă cu 30 de ani, am fost pentru prima oară în America și pentru prima oară în Occident, după ce abia ne eliberaserăm din ceea ce putem numi „închisoarea” în care fusese transformată România. Atunci a fost pentru mine, evident, un șoc nemaipomenit, iar la întoarcere am descoperit că nu puteam să povestesc mai nimic. Nu doar că nu-mi găseam cuvintele potrivite să descriu ceea ce văzusem și simțisem, și nu doar că mulți dintre cei de acasă nu prea înțelegeau ce încercam să le povestesc, dar uneori nici nu mă credeau. Pentru lumea românească de atunci, unele dintre lucrurile pe care le auzeau din gura mea păreau de-a dreptul gogonate. Cum adică 150 de canale de televiziune? (În România, în afară de TVR, abia apăruse, cu multe chinuri, televiziunea SOTI.)Cum adică iaurt cu fructe, cum să amesteci așa ceva? Restaurante în muzee? Catedrală cît două terenuri de fotbal? Stil gotic? La New York? Cu toalete înăuntru? În biserică, domnule? Suna incredibil. 

Între timp, România s-a schimbat enorm. America... poate mai puțin. În decursul celor 30 de ani, eu am călătorit în nenumărate locuri, în special în Europa, ba chiar am și lucrat cîteva luni la Londra. Am cunoscut mai în amănunt diverse locuri și laturi ale Occidentului. Cînd am revăzut America însă, am fost din nou uluit. 

Taxiul galben ne-a luat pe înserat de la aeroport spre Manhattan, după ce am evitat un escroc care sărise să ne preia cu mașina lui. Din avion, zăriserăm puțin, la mare depărtare, contururile ascuțite ale zgîrie-norilor, ca un desen abia schițat în creion. Acum, din taxi nu vedeam decît zone industriale, hale vechi de cărămidă, clădiri lugubre, căi ferate și șosele cu multe benzi și noduri rutiere suspendate și învîrtite, peste care șoferul trecea vijelios, hurducăindu-ne. Pe jos, la fel ca în urmă cu 30 de ani, vedeam din loc în loc hîrtii și gunoaie zburătăcite de trecerea mașinilor. Tot ca prima dată, mi-am zis că nu e rezonabil să te aștepți ca țara cea mai importantă din lume să fie neapărat și ca o farmacie. Afară se întunecase complet. Șoferul vorbea la telefon în rusește. Eram obosiți după zbor. Deodată, în fața noastră au apărut podurile luminate de peste East River și Manhattan-ul. Clasic spus, atunci am văzut America. Adică incredibila aglomerare de blocuri amețitoare și milioanele de pătrățele luminate care erau ferestrele, orașul care nu doarme niciodată, Babilonul zilelor noastre. Această imagine e absolut de neuitat. Nici filmele și nici fotografiile sau cărțile poștale nu pot reda decît în foarte mică măsură impresia colosală pe care o face orașul orașelor, mai ales la prima vedere, și chiar la o a doua primă vedere, cum era în cazul meu. Am străbătut fără grai străzile dintre zgîrie-nori, luminate de reclame orbitoare. În fața hotelului, în timp ce ne dădea jos bagajele, taximetristul ne-a adus cu picioarele pe pămînt, întrebîndu-ne de unde sîntem. Oh,Romania? Do you know Florin Salam? Am izbucnit în rîs. 

O vorbă spune că New York-ul nu-i America. Poate că e ceva adevărat, deși la fel de bine se poate spune că New York-ul reprezintă America. Urma să mai vizităm o mulțime de alte mari orașe și locuri din Statele Unite. În primele zile însă, am continuat să descoperim acest oraș al orașelor și să ne minunăm. Față de acum 30 de ani îi lipsesc cele două turnuri. Unde le erau fundațiile, sînt acum cele două uriașe fîntîni memoriale, în care apa curge continuu ca într-o vale a plîngerii. Alături, ambițioșii constructori americani au înălțat un alt turn, One World Trade Center, care este, după cum le place lor să spună, cea mai înaltă clădire din emisfera vestică (mai înaltă și decît erau turnurile gemene). America nu stă pe loc. În Manhattan, zgîrie-norii se tot înmulțesc. Au apărut unii incredibil de subțiri, ca niște vergele de sticlă care înțeapă cerul, și alții cu forme incredibile. De fapt, cuvîntul incredibil e poate cel mai potrivit pentru întregul Manhattan, de la aerul pur din înălțimea zgîrie-norilor de sute de metri pînă la adîncimile, uneori de-a dreptul pestilențiale, ale tunelurilor de metrou suprapuse, pe unde circulă șobolani cît iepurii. Straturi peste straturi, New York-ul conține tot ce e omenesc posibil. Amestecul de rase și tipuri umane e de bună seamă inegalabil în lume. Îmi vine în minte teribila siluetă a unei fete model care filma pe stradă pentru un clip publicitar (ceva în genul Audrey Hepburn), simultan cu imaginea unui individ care părea că abia a încăput prin cele două uși deschise ale unui vagon de metrou. 

Noutatea absolută a New York-ului e legalizarea consumului de marijuana „în scop recreativ”. E o adevărată euforie a începutului și peste tot, pe străzi, se simte mirosul specific (și acum 30 de ani mirosea, dar mai discret). E un fenomen temporar care pare puțin semnificativ față de măreția fizică a orașului, cu clădirile lui de o diversitate arhitectonică pe măsura varietății umane de care am amintit, cu structurile impresionante ale multelor și lungilor sale poduri (cel mai iconic, dacă se poate spune așa, Brooklyn Bridge, are deja 140 de ani și aproape doi kilometri), cu traficul neîncetat, de furnicar, de la trotinete electrice și biciclete pînă la automobile, camioane grele și autobuze turistice, de la metrou pînă la trenurile de cursă lungă, care își au propriile tuneluri și trasee suspendate pînă părăsesc orașul, de la elicopterele care împînzesc cerul, de te miri că nu se ciocnesc (care uneori zboară la înălțimi mai mici decît ale blocurilor înalte) pînă la avioanele de pasageri sau de transport care zboară mai sus, de la corăbii cu pînze care străbat apele înconjurătoare pînă la feriboturi și imense vase de croazieră. Mai sînt și romanticele trăsuri de plimbare de lîngă Plaza Hotel, dar și ambulanțele, mașinile de pompieri și de poliție cu luminile și sirenele lor infernale care fac uneori ca mitralierele. Colosalul oraș zumzăie, clocotește și miroase a de toate la orice oră din zi și din noapte, fără să-și piardă totuși aerul civilizat. 

Mai sînt destui care cred că americanii nu au fost pe Lună, că totul ar fi fost o mare păcăleală, o făcătură de Hollywood. Celor de bună-credință le-aș recomanda să urce, de exemplu, pe platforma de la Edge – un fel de balcon suspendat la etajul 100 al unui bloc, la peste 330 de metri înălțime deasupra solului, cu o parte din podea transparentă. Să privească de acolo New York-ul cu toate detaliile lui perceptibile, să cuprindă cu privirea, de jur împrejur, toată grandoarea metropolei construite de mîna americanilor și să cugete singuri la inteligența, munca, organizarea, tehnologia și îndrăzneala constructorilor. Adunat la un loc, e acolo mult mai mult decît un zbor pe Lună. Nici că se poate dovadă mai bună a ceea ce poate omul. Omul din America.

Mai multe