După 20 de ani: războiul din Golf

1 septembrie 2010 PE CE LUME TRĂIM

S-au împlinit 20 de ani de cînd incontestabilul conducător al Irakului, Saddam Hussein, a invadat Kuweitul. În urma acestui fapt a rezultat prima criză internaţională, post-Război Rece, o criză care, în mai puţin de un an, a dus la eliberarea Kuweitului şi la restaurarea guvernului său. Toate acestea au fost posibile cu preţul unor costuri umane şi economice modeste în comparaţie cu coaliţia multinaţională realizată de către preşedintele George H.W. Bush. De atunci, Statele Unite au folosit forţa militară de mai multe ori, pentru o serie de scopuri. Deci, întrebarea logică este: ce putem învăţa din primul război cu Irakul, unul perceput la nivel extins, atît ca succes militar, cît şi dimplomatic?

O lecţie importantă decurge din raţiunea războiului. Una înseamnă să modifici comportamentul unui stat dincolo de graniţe, dar cu totul altceva înseamnă să modifici ce se întîmplă pe teritoriul altei ţări. Scopul războiului din Golf, care a durat între 1990-1991, a fost de a inhiba înarmarea agresivă a Irakului, fapt ce a intrat în contradicţie fundamentală cu respectarea suveranităţii, cea mai importantă regulă care guvernează în zilele noastre relaţiile între state. Odată cu expulzarea forţelor militare irakiene din Kuweit, în 1991, Statele Unite nici nu au marşăluit spre Bagdad pentru înlocuirea guvernului, şi nici nu au rămas în Kuweit pentru a impune acolo democraţia.

Războiul din 2001 contra Afganistanului şi cel din 2003 contra Irakului au fost cu totul altfel. Ambele intervenţii au căutat să elimine guvernele în exerciţiu, şi amîndouă au reuşit ce şi-au propus. Opinez că eforturile contra Afganistanului au fost justificate (răsturnarea guvernului taliban care a susţinut atacurile teroriste din 11 septembrie), dar nu şi cele vizînd înlăturarea lui Saddam Hussein.

Dar, indiferent de poziţia cuiva referitoare la aceste probleme, este incontesabil faptul că înlocuirea unui guvern, cu ceva mai bun şi de durată, este un ţel diferit şi mult mai ambiţios decît a schimba comportamentul unui guvern. Schimbarea cu succes a unui regim necesită un angajament pe termen lung al forţelor militare, al experţilor societăţii civile de a construi o societate modernă, precum şi bani, şi deosebită atenţie – dar nici atunci nu există certitudinea că rezultatele vor justifica investiţia.

Un al doilea set de învăţăminte de tras din acest prim război din Irak (şi chiar şi din cel de-al doilea) sugerează o limită pînă la care operează sancţiunile economice. Doar sancţiunile, chiar şi cele susţinute de către Consiliul de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite şi sprijinite de forţele militare, nu l-au putut convinge pe Saddam Hussein să se retragă din Kuweit, al cărui control era de o importanţă capitală pentru el. Sancţiunile nu au putut declanşa nici sancţiuni în guvernul de la Bagdad. Într-adevăr, în timp, puterea lor de a provoca un rezultat a scăzut.

Al treilea set de învăţăminte se referă la ajutorul internaţional. Participarea mai multor guverne nu doar distribuie costul unui război, dar îl şi legitimizează. Sprijinul multilateral poate susţine o aprobare omologată, sau cel puţin tolerantă, în SUA şi alte ţări, incluzîndu-le pe cele în care se desfăşoară ostilităţile.

În cazul Irakului, preşedintele Barack Obama a reiterat angajamentul său de a pune capăt operaţiunilor militare, pînă la finele lunii august, şi de a retrage trupele pînă la finalul anului viitor. Dar, judecînd după incapacitatea politicienilor irakieni de a forma un nou guvern după mai multe luni de la alegerile naţionale, eşecul în asigurarea serviciilor esenţiale şi, mai presus de toate, continua violenţă, rezultă că societatea în Irak este departe de a fi una stabilă. Administraţia Obama ar putea să îşi reconsidere angajamentul de a pleca şi, în loc, să negocieze un nou acord, dacă şi cînd se va forma un nou guvern irakian.

În Afganistan, lecţiile pe care ar trebui să le învăţăm gravitează în jurul a ceea ce este dorit şi căutat. Istoria sugerează că SUA ar trebui să se gîndească de două ori înainte de a continua eforturile de a reface societatea afgană şi guvernul său. În schimb, cel mai bun lucru ar fi ca Statele Unite să se limiteze la o acţiune restrînsă de combatere a terorismului, una asemănătoare celor derulate în Yemen sau Somalia (şi într-o anumită măsură şi în Pakistan).

În cazul Iranului, primul război din Irak ne învaţă că probabil sancţiunile economice nu vor fi suficiente să convingă Gărzile Revoluţionare, să accepte limite supuse controlului în ceea ce priveşte programul lor nuclear. Cu toate acestea, sancţiunile pot convinge alţi factori de decizie în Iran, mai ales clerul, micii oameni de afaceri, şi conservatorii politici să se revolte contra preşedintelui Mahmoud Ahmadinejad şi Gărzii sale Revoluţionare. Dar, dacă va fi să nu se întîmple acest lucru, va reveni în prim-plan problema folosirii forţei militare pentru a încetini dezvoltarea armelor nucleare din Iran. Nimeni nu-şi poate asuma sau prezice ce ar rezolva, cît ar costa şi la ce ar conduce un atac asupra instalaţiilor nucleare iraniene. Dar lipsa de acţiune, de fapt acceptarea puterii nucleare a Iranului, riscă să provoace un şi mai periculos şi costisitor viitor.

Ca o concluzie, Iranul este, mai mult decît Irakul sau Afganistanul, locul unde lecţiile Războiului din Golf se cuvin încă dezbătute, şi, în cele din urmă, aplicate.

Richard N. Haas ex-director de Strategie Politică în cadrul Departamentului de Stat al SUA, este actualmente preşedinte al Consiliului Relaţiilor Externe. Este autor al cărţii War of Necessity, War of Choice: A Memoir of Two Iraq Wars.

traducere de Stela GIURGEANU