Dumnezeu instant . Adăugaţi doar benzină

9 februarie 2006   PE CE LUME TRĂIM

Religia e ca vinul: îi trebuie ceva timp ca să devină plăcută la gust şi uşor de utilizat la masă. Primele sute de ani sînt cele mai grele pentru credincioşii unui cult nou-nouţ, pentru că se bat împotriva curentului majoritar, enervat de apariţia unui zeu nou, cu nume greu de ţinut minte. Unii ajung hrană proaspătă la leii sătui de conserve, iar alţii, care s-au descurcat de o chilie într-un deşert cu grad redus de umiditate (dacă nu cumva treaba asta e o tautologie), sfîrşesc ca materie primă pentru moaşte. Pe la o mie de ani, religia atinge maturitatea: are mîna grea şi dacă faci gălăgie, vezi stele verzi, dar sfinte. Şi tot la o mie de ani, religia e ca o fată bătrînă: n-a făcut sex niciodată şi se enervează cînd aude de alţii - aşa că e de o pudibonderie vecină cu boala de nervi. De-aia nu vezi oameni în pielea goală pictaţi în lăcaşul de cult nici în ziua de azi, cu toate că ei există în realitate. Bătrîneţea unei biserici, în schimb, e lungă şi frumoasă. La 2.000 de ani, mai ales după un examen de conştiinţă cum a fost Reforma, biserica începe şi ea să înţeleagă lumea şi mai ales să priceapă ce vor clienţii: acte pentru lumea de dincolo şi ceva sfaturi de autoperfecţionare, ca să nu fie nevoiţi să meargă la librărie şi să cumpere cărţi. La senectute, biserica e ca un elefant afectat de pierderea sensibilităţii pielii: poţi s-o împungi cu ironii şi glume, că nu se mişcă. Religia nu mai e a bisericii, ci a consumatorului. Dar are demnitatea ei - aşa se numeşte în termini clericali înţepenirea. În sfîrşit, după 3-4 mii de ani, biserica ajunge sport (Yoga), tehnică de decoraţiuni interioare (Feng-Shui, Zen) sau sursă de artefacte Made in China pentru turiştii care caută înţelegerea supremă a lumii în praful de pe piramide. Problema umanităţii rezidă însă în faptul că nu toţi profeţii s-au născut în acelaşi timp. Ultimul sosit la masa bogată a monoteismului, Islamul, e la faza de maturitate, cînd religia e luată mai în serios decît viaţa personală. În plus, practicanţii acesteia au norocul să se afle în ţări în care slujba la birou nu e chiar atît de acaparatoare, astfel încît e vreme berechet să dea foc la steaguri, clădiri şi păpuşi de cîrpă, altminteri lucrate cu destulă îndemînare. S-ar zice că treaba asta nu ne priveşte şi pe noi, odată ce se ceartă danezii şi sirienii. Şi totuşi, şi gazetarii români au stat pe gînduri dacă să publice caricaturile care au pornit incendiul, iar cei mai influenţi au recomandat chiar abţinere. Nu e o idee bună. Nu e momentul pentru toleranţă, aşa cum n-a fost nici la München, în 1938. Libertatea presei e astăzi ce a fost libertatea Cehoslovaciei atunci. Trebuie să fie clar: avem dreptul să spunem ce vrem pe continentul ăsta - aşa ne trag clima, obiceiul, năravul. În asta stă identitatea noastră, la fel cum în învăţăturile lui Mahomed stă identitatea culturii musulmane. Nu e vorba de o înfruntare între religii. Libertatea noastră de expresie e obţinută împotriva bisericii creştine, cu mai multă durere şi mai mult sînge decît îşi pot închipui cei care scriu To Hell with Freedom pe pancarte. E un bun mai valoros decît petrolul lor, pentru că vine din minte şi nu din pămînt. Libertatea noastră de a glumi cu Dumnezeu, oricare ar fi el, e libertatea de a nu fi slugii unei idei şi a celor care pretind că o reprezintă pe pămînt. Şi, dacă nu mă înşel, libertatea asta de a gîndi a stat la baza celei de a investi, care a construit economia capitalistă, pe care de fapt o detesă protestatarii. Dincolo de toate, libertatea cea mai importantă nu mi se pare aceea de a rîde de un profet sau altul, ci de a nu crede în nici unul dintre ei. Ateismul e însă, vai, tot o invenţie europeană, şi aparţine şi el unui miracol unic al civilizaţiei: Iluminismul. Epoca în care omul, printr-o lovitură de templu, a preluat puterea şi în ceruri, nu doar pe pămînt. Europa, în care vrem să ne integrăm acum, e continentul dezbaterii ideilor, nu al impunerii lor. Europa mea e cea care publică, vorbeşte, rîde, şi bea o bere cu Dumnezeu. Sau, vorba lui Voltaire, se salută şi atît. Merită să luptăm pentru ea, chiar şi cu tiparul.

Mai multe