Duios preşedintele grăi

De-a lungul vremii, mai precis de vreo 18 ani, cuvîntările, gesturile publice sau atitudinile lui Traian Băsescu mi-au creat varii stări cetăţeneşti. A fost vorba, pe rînd, de amuzament (pe vremea cînd era „copilul teribil“ al Guvernului Stolojan), curiozitate (gesturi interesante ca simplu parlamentar PD), apreciere (cînd a eliberat Bucureştiul de prea-multele chioşcuri şi terase plăsticoase), iritare (cînd a început să dea vina pe consilieri), din nou amuzament (plînsul pe umărul lui Stolojan-cel-retras), oarecare speranţă (cînd a cîştigat alegerile), plictiseală (invocarea la nesfîrşit a luptei împotriva corupţiei), iritare (pentru că a băut şi s-a urcat la volan), mai multă iritare (cînd a fumat într-un avion de linie, în cabina piloţilor), lehamite (senzaţia de déjà-vu a agendei publice, dominate de lupta cu mogulii-cei-răi), indignare (şcoala e mai puţin importantă, important e să fii fata tati). Greu mi-ar fi fost să îmi imaginez că Traian Băsescu ar putea să mă (şi) înduioşeze. Ei bine, zilele trecute, a reuşit. Tema speech-ului a fost Uniunea Europeană.

Mai precis, Strategia 2020, cea mai celebră operă intelectuală a Comisiei Barroso 2, pusă în dezbatere publică în toate statele membre, aflată pe masa de lucru a Consiliului European de primăvară, întru graţioasă şi unanimă aprobare. Ei bine, preşedintele şi-a exprimat opiniile printr-o serie de întrebări semiretorice. Ele au fost de genul: cît de eficientă poate fi o asemenea strategie, continuatoare a Agendei Lisabona, în condiţiile în care nici aceasta nu a avut vreun succes răsunător (dimpotrivă, criza economică pare a fi îngropat-o definitiv)? Ce rost are să se invoce şi în actualul document pilonul politicilor sociale europene, în condiţiile în care decalajul tehnologic faţă de Statele Unite se măreşte, în loc să se reducă? În lipsa unei coordonări profunde între politicile statelor membre, ce sens are ca Uniunea să îşi propună un set aprofundat de obiective comune? Nu ar fi mai eficient să se definească mai întîi unelte statistice acceptate de toate cele 27 de ţări (cum ar fi cele necesare măsurării sărăciei) şi de-abia pe urmă să se ceară măsuri pentru combaterea unor fenomene sociale neplăcute (cum ar fi, tocmai, sărăcia)? Apoi, preşedintele a declarat că, în acest moment, are mai multe întrebări decît răspunsuri, că Europa nu are un plan clar de acţiune şi că România va avea cîteva probleme grave de rezolvat, pentru a se încadra în ceea ce va fi, probabil, Strategia 2020.

Poziţia acestui prim speech mi-a părut extrem de corectă şi utilă. În loc să enumere, plicticos, obiective semiabstracte, în loc să recite o lemnoşenie bruxelleză, Traian Băsescu a ales să ridice întrebări, să incite la o eventuală dezbatere. Ce mai, îmi captase interesul, începeam deja să mă gîndesc cum să fac să-i iau un interviu exact pe temele enumerate în amintitele întrebări.

Numai că, după runda intervenţiilor de început (Nicolae Idu şi Dacian Cioloş), cînd asistenţa se pregătea pentru binemeritata pauză de cafea şi televiziunile îşi strîngeau camerele de filmat (reporterii erau dezamăgiţi că nu fusese nici un atac la mogul), Traian Băsescu a cerut din nou cuvîntul. A afirmat („pentru a fi bine înţeles“) că singura opţiune a României a fost, este şi va fi prezenţa activă în Uniunea Europeană. Că setul de întrebări de la început nu reprezintă o poziţie eurosceptică, ele sînt doar teme esenţiale pentru a începe (şi noi) să ne preocupăm de viitorul organizaţiei din care facem parte. Şi s-a tot scuzat (în acest fel), încă vreo cinci minute.

Acesta a fost momentul în care m-a înduioşat. Omul şi-o fi închipuit (bănuiesc) că presa „mogulească“ prezentă la eveniment ar putea să-i prezinte speech-ul de început astfel încît să-l încondeieze ca eurosceptic, înaintea Consiliului de primăvară (titlu: „Băsescu nu crede în viitorul Uniunii Europene“ sau ceva de genul ăsta). A ţinut să facă acele precizări de final, ca şi cum întrebările pertinente despre Strategia 2020, banale în toate celelalte state membre, ar fi interesat măcar cît negru sub unghie pe ziariştii români prezenţi şi, prin ei, societatea. De aceea, Traian Băsescu m-a înduioşat. N-aş fi crezut că o să reuşească, vreodată.