Dreptul la continuitate istorică

Mai este Franţa… Franţa? Iată o întrebare pe care şi-o pun numeroşi francezi într-o formă sau alta, mai pe faţă sau mai pe ascuns, cu diferite nuanţe în funcţie de orientarea lor politică şi de sensibilităţie lor culturale.

În vara anului trecut, dreapta conservatoare a difuzat un milion cinci sute de mii de tracturi cu următorul slogan: ­„Pour que la France reste la France“ („Pentru ca Franţa să rămînă Franţa“). Laurent Vauquiez, lider al partidului Republican, şi echipa sa vizau atunci mai multe realităţi care, în ochii lor, îndepărtau Franţa de ceea ce ar fi trebuit să fie Franţa: impozite mai mari decît oricînd, imigranţi mai mulţi decît niciodată, presiune comunitară fără precedent, risc terorist din ce în ce mai ridicat, explozie a delincvenţei, fracturi teritoriale grave…

Pour que la France reste la France a răsunat, ca slogan politic, şi în gura unor socialişti, dar şi în gura extremei drepte. S-ar spune că fiecare sensibilitate politică şi-a structurat o imagine precisă despre Franţa. În toate cazurile, însă, imaginile nu mai corespund cu realitatea. Stîn­ga doreşte o Franţă deschisă şi pluriculturală, fraternă şi tolerantă, egalitară şi generoasă, vigilentă în privinţa drepturilor omului, respectuoasă faţă de minorităţi şi faţă de excesele capitalismului.

Dreapta vrea ca Franţa să nu-şi piardă rădăcinile, să nu-şi uite trecutul istoric, să nu se dizolve într-o globalizare vagă, să nu-i fie ruşine de ceea ce a realizat în două mii de ani de existenţă, să-şi menţină stilul de viaţă şi arta de a trăi, să transmită mai departe valorile republicane. Extrema dreaptă vrea ca Franţa să nu devină o ţară de imigraţie, să nu-şi piardă identitatea şi sufletul, să-şi asume ca prioritate protecţia populaţiei autohtone, să-şi păstreze suveranitatea şi controlul asupra economiei.

În contextul campaniei pentru alegerile europene, aceste nelinişti avînd o puternică nuanţă identitară, iau uneori şi o formă juridică, mai precis este evocat dreptul la continuitate istorică. În ultimii ani am întîlnit deseori această sintagmă în presa franceză, asociată cu angoasa că identitatea europeană ar fi în pericol şi că însăşi civilizaţia occidentală ar fi ameninţată.

Unii eseişti francezi sînt chiar de părere că metamorfoza prin care trece Franţa, şi odată cu ea celelalte ţări ale Europei occidentale, nu mai poate fi controlată şi în nici un caz oprită. Generalului Charles de Gaulle i se atribuie următoarea afirmaţie legată de identitatea franceză: „Noi sîntem, înainte de toate, un popor european de rasă albă, de cultură greacă şi latină şi de religie creştină“. Ceea ce era adevărat după al Doilea Război Mondial nu mai corespunde însă cu realitatea de astăzi. Absolut nimeni n ar mai îndrăzni să pronunţe în prezent o astfel de frază, decît la timpul trecut. De altfel, cuvîntul rasă a fost scos din textul Constituţiei franceze. Da, poate că pînă în anii ’50 se putea spune că francezii erau în marea lor majoritate europeni de rasă albă, de religie creştină şi ataşaţi, prin educaţie, culturii greco-latine. Astăzi, însă, cîteva milioane de francezi sînt de religie musulmană, sute de mii de francezi născuţi în Franţa nu sînt de rasă albă, iar în materie de ataşament, nu cultura greco-latină le modelează primii ani de viaţă şi uneori nici următorii.

De Gaulle nu nega însă vocaţia universală a Franţei şi tot lui i se atribuie următoare nuanţă: Franţa trebuie să rămînă deschisă tuturor raselor, cu condiţia ca aceşti francezi avînd alte rădăcini să rămînă o minoritate… Să fi comis, oare, Franţa, Belgia, Olanda, Germania, Danemarca, Suedia, Austria nişte greşeli în materie de dozaj? Poate fi transferat în termeni juridici acest drept la continuitate istorică evocat de unii eseişti, avocaţi, oameni politici şi chiar istorici? Cum ar putea fi transpus acest drept în Statele Unite, unde naţiunea americană s-a format din imigraţii succesive? Există ţări, precum Japonia, unde continuitatea istorică nu pare să fie în pericol, dar care suferă de un declin demografic acut. În mai toate ţările din Europa de Răsărit, continuitatea istorică este ameninţată nu de imigraţie, ci de emigraţie. Dacă din România vor continua să plece cu sutele de mii tinerii, dacă materia cenuşie a ţării se exilează, dacă nu vor exista oportunităţi pentru ca oamenii să aibă de lucru şi dacă democraţia se va vida în continuare de sens, peste cîteva decenii profesorii nu vor mai avea cui să povestească, nici cum s-au „tras“ românii din daci şi din romani.

Întrebarea „Mai este Franţa… Franţa?“ ar putea fi reformulată în multe dintre ţările europene, şi ar putea chiar fi pusă în forma „Mai este Europa… Europa?“.

De la filozofii greci am învăţat că totul este în mişcare şi că nu ne putem scălda de două ori în apele aceluiaşi rîu. Conceptul de continuitate istorică rămîne poate vital (şi răsună dureros) pentru generaţia mea, dar nu sînt sigur că el mai reprezintă mare lucru pentru generaţia Internetului.

Poate că singura formă de continuitate, de cînd a început omul să se deplaseze pe planetă, de cînd a inventat roata şi a domesticit calul, şi de cînd şi-a accelerat deplasările pe uscat, pe mare şi prin aer, este formarea unui singur vast popor pe planetă… Nu sînt sigur de nimic, continui doar să-mi pun întrebări care mi se par esenţiale. 

Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.