„Drept între Popoare“

Am primit recent o înştiinţare din partea ambasadei israeliene de la Berlin, care anunţa decernarea titlului de „Drept între Popoare“ unui diplomat român.

E curios şi regretabil că prea puţină lume a auzit în România de Constantin Karadja. La fel de stranie şi deplorabilă e obliterarea unor nume aparţinînd unor personalităţi care, graţie curajului şi omeniei de care au dat dovadă în clipe dintre cele mai grele, aparţin deopotrivă istoriei româneşti şi evreieşti, dar şi celei universale.

Stranie, dar nu inexplicabilă. Obnubilarea memoriei lor s-a datorat unui mănunchi de factori diverşi. Lor li s-a adăugat, într-o măsură deloc neglijabilă, şi îndelungata mistificare – inclusiv comunistă, naţional-comunistă şi postcomunistă – a istoriei naţionale, în special a celei legate de anii Războiului Mondial, de Antonescu şi de Holocaustul românesc, în speţă de crimele în masă comise împotriva evreilor români. Fiindcă a evoca salvatori de evrei înseamnă să aminteşti – fie chiar doar şi indirect – de crimele comise asupra celor ce a trebuit să fie salvaţi şi a contrazice astfel falsul unor mituri naţionale, numai bune de manipulat în scop politic. Această „uitare“, parţial dirijată, a adevărului istoric se cere oprită rapid.

Acum doi ani, o stradă a capitalei României primea numele Dr. Traian Popovici, fostul primar al Cernăuţiului, care a salvat mii de evrei români de la exterminarea în Transnistria la care-i condamnase regimul antonescian. La aproape şase decenii de la finele celui de-al Doilea Război Mondial, în cursul căruia au fost asasinaţi, în Europa ocupată de nazişti, aproximativ 6 milioane de evrei, sute de mii fiind ucişi în România sau în teritoriile administrate de trupele române, cinstirea omeniei lui Traian Popovici a constituit o premieră memorabilă. Fostul primar al Cernăuţiului a devenit, în iunie 2003, primul „Drept între Popoare“ onorat oficial de statul român.

Titlul de „Drept între Popoare“ e decernat unor neevrei, în numele poporului evreu, ca semn de recunoştinţă pentru meritul lor de a fi smuls morţii oameni condamnaţi să piară doar din pricina ascendenţei lor iudaice. Peste 20.000 de persoane din întreaga lume au fost onorate cu acest titlu. El se remite (adesea, din păcate, post-mortem) după intense cercetări istorice, de memorialul Holocaustului, Yad Vashem, din Israel. Institutul din Ierusalim a distins pînă în prezent peste 60 de români, care, în zilele marcînd ceea ce istoriografia occidentală califică drept cel mai întunecat capitol al istoriei umanităţii, n-au pregetat să-şi rişte viaţa pentru a salva evrei.

Printre ei – Viorica Agarici, fosta preşedintă a Crucii Roşii de la Roman, care i-a ajutat pe supravieţuitorii din tre­ nul morţii de la Iaşi. Printre ei – muncitori, ţărani, jurişti sau farmacişti, profesori, ofiţeri, jandarmi. Printre ei – preotul ortodox Petre Gheorghe, din Transnistria. Printre ei – basarabeanul Paramon Lozan şi soţia lui Tamara, un director de gimnaziu care a plătit cu viaţa decizia sa de a pre­înt90pina o crimă în masă şi a pune în libertate oameni internaţi în şcoala sa: evrei ce urma să fie împuşcaţi.

Zilele trecute, ambasada israeliană din Berlin a încunoştiinţat ambasada României din Germania că li s-a adău­gat oficial încă un nume.

E vorba de Constantin Karadja. Diplomatul român a lucrat la Berlin, fiind între 1931 şi 1941 consulul general al României în capitala Germaniei. Constantin Karadja s-a întors apoi la Bucureşti, preluînd şefia Secţiei consulare din Ministerul român de Externe. În ambele sale funcţii, exercitate timp de un deceniu şi jumătate, Karadja a depus o intensă activitate de salvare a evreilor români suprinşi de război în regatul morţii – pentru a-l parafraza pe istoricul Jean Ancel – şi a desemna astfel nu doar teritoriul trans­nistrean, ci întreaga Europă ocupată de nazişti, precum şi, desigur, ţinuturile celui de-al treilea Reich german. În rapoartele oficiale pe care le-a transmis superiorilor săi, Karadja n-a uitat „să menţioneze direct exterminarea evrei­ lor europeni sub ocupaţie germană şi să insiste asupra necesităţii salvării evreilor români aflaţi în Europa ocupată“, după cum semnala nu de mult, un istoric israelian. Zeci de mii de oameni şi-au datorat viaţa persistenţei, abnegaţiei, hotărîrii şi amplorii ieşite din comun marcînd angajamentul său de lungă durată în favoarea evreilor români naufragiaţi, sub regim nazist, în Germania sau în teritoriile europene controlate de trupele Reichului.

Karadja n-a fost singurul dipomat român care a binemeritat din partea posterităţii. Şi Dumitru Metta, bunăoară, a acţionat la legaţia României de la Vichy întru salvarea evreilor români din Franţa. La ambasada israeliană din Berlin a avut loc, la 15 septembrie, o ceremonie de omagiere a celui care a fost Constantin Karadja. Cinste memoriei sale.

Petre Iancu este jurnalist la Deutsche Welle.

(articol apărut în Dilema veche nr. 90, 6 octombrie 2005