Drama (in)certitudinii

8 aprilie 2020   PE CE LUME TRĂIM

Repetăm foarte des: nimic nu e sigur în lumea noastră. Cu o unică excepție, desigur – moartea. Omniprezența incertitudinii în sistemul de referință al omului a și făcut posibilă, de altfel, la un moment dat, o observație paradoxală, tulburătoare, de acest tip: „Nu este sigur că totul ar fi nesigur” („Il n’est pas certain que tout soit incertain”). L-am citat pe francezul (matematician și filozof) Blaise Pascal cu un aforism din celebrele lui Cugetări (Pensées). Adică, așa cum sesizam deja, nesiguranța ajunge, pe palierul umanului, nu doar modus vivendi, ci și modus operandi, invalidînd pînă și speranța unei „certitudini a incertitudinii”. Poate de aceea (din cauza inaccesibilității sale carevasăzică!) tindem să considerăm că starea de certitudine nici nu sugerează, la urma urmelor, ceva necesarmente virtuos. O asociem, de regulă, unei tipologii obtuze din mentalul colectiv, tipologia individului „lipsit de dileme”, descrisă cîndva, strălucit, de Andrei Pleșu într-un editorial devenit clasic. Insul în chestiune se dovedește campionul siguranței absolute, nefiind vreodată bîntuit de umbra celei mai mici îndoieli. Eu am fost mai drastic în actul tipizării și m-am gîndit mereu la ipochimenul nedilematic în termeni neeleganți. L-am suprapus „prostului solemn”. De ce? Pentru că m-a frapat la el violența contrastului (exprimat ceremonios) dintre realitatea instabilă la care se raportează și tonalitatea gnomică a discursului prin care o evaluează. Nu are dubii, nu ezită și nu vede evenimentele nuanțat. Existența îi apare limpede precum cristalul.

Prostul solemn nu dezvăluie predispoziția îngîndurării, nu e apăsat de probleme metafizice. Faptul îl ilustrează, psihologic vorbind, impermeabil la neîncrederea în sine și, prin determinare, inapt de exercițiul analitic. Ideile îi sînt „împachetate” în formule hermeneutice imuabile. Simplifică teribil complexitatea vieții, reducînd-o la decorul unei singure opoziții, aceea dintre alb și negru. Semenii vor fi inventariați, bogumilic, în „buni” sau în „răi”, iar societatea va fi percepută ca o consecință imposibil de schimbat/clintit/transformat a interacțiunii celor doi poli. Este firesc să-l auzi pe prostul solemn perorînd des pe tema „sistemului”. În viziunea lui, acesta cade din cer, constituie o „monstruozitate” de neabordat și de neprovocat, un „dat” insurmontabil. Ca atare, principala certitudine a eroului nostru e că „sistemul” nu poate fi învins. Trebuie acceptat. De aici decurg alte zeci de convingeri deposedate de fior dubitativ, precum: „frica păzește bostănăria”, „fă-te frate cu dracu’ pînă treci podul”, „capul plecat sabia nu-l taie”, „hoțul neprins este negustor cinstit”, „frate, frate, dar brînza-i pe bani”, „vorba dulce mult aduce” ș.a.m.d. Prostul solemn se crede pragmatic, inventiv, cu „școala vieții”. Pe el nu-l surprinzi, nu-l afli pe picior greșit, nu-l intimidezi. Deține „centura neagră” în arta supraviețuirii, are „potențial”, „vînă”, „stamină”, „sînge”, „bază”, „spate”, „zvîc”. În cantități atît de mari, încît se arată oricînd dispus să-ți „dea” și ție, să te „instruiască”. Printre certitudinile sale se numără și aceea de a fi un bun pedagog, un învățător redutabil.

Și nu ar putea fi oare și așa? Departe de mine intenția de a mă juca cu mințile dumneavoastră, însă aș cere permisiunea unei scurte pledoarii și din perspectiva „avocatului diavolului”. Să încercăm să vedem lucrurile din unghiul opus. Acceptînd că singura „certitudine” a existenței rămîne moartea, noi, dubitativii, dilematicii, analiticii, metafizicii, ne contrazicem, în fond, pe noi înșine. Să admitem că, dacă, inevitabil, murim, atunci, la fel de inevitabil, vom îmbătrîni, ne vom îmbolnăvi și vom cunoaște suferința, teama, dezamăgirea, eșecul, precaritatea și dezolarea. O multitudine de „certitudini” adiacente deci, pe care le putem „îndosaria” ferm, alături de compulsia dispariției noastre din univers, cu un sentiment de siguranță nebănuit inițial. Să notăm totodată un amănunt: „certitudinile” de mai sus se întîlnesc pe terenul morbidității necesare. Nu vorbea cumva prostul solemn despre lumea ca „dat”, despre societatea/sistemul ca „destin implacabil”? Pe căi diferite, „analitice”, am ajuns, iată, fix la axiomele lui (suspectate odinioară de facilitate). Trăim revelația feței ascunse a prostului solemn, de (neașteptat) înțelept epicureic. Cu două calități, în plus, incontestabil superioare orizontului de așteptare al „omului cu dileme”: pe de o parte, insul respectiv nu se arată contradictoriu, fiind consecvent cu opțiunile sale, pe de alta, prin acceptarea „datului”, el nu pare traversat de obsesia morbidității, de vocația tragicului, cum ar veni. Meditînd la nesfîrșite dileme, dimpotrivă, dubitativul trăiește iluzoriu, fie în trecut, fie în viitor.

Prostul solemn este numai individul prezentului. Pe simplitatea sa fermecătoare, gospodărească, emanată dintr-o „filozofie a clipei”, se sprijină, ultimativ, întreaga istorie. Trist, dar adevărat.

Foto: wikimedia commons

Mai multe