Două reguli dincolo de diete și alte povești

Dacă pe vremea comunismului problema pe care multă lume și-o punea era ce să mai mănînce, astăzi chestiunea cu care foarte mulți se confruntă este ce să nu mai mănînce. S-a ajuns pînă la a se considera necesară introducerea unei avertizări publice la televiziuni, prin care populația este atenționată, împotriva excesului de sare, zahăr și grăsimi. În ultimii ani ai regimului Ceaușescu, căutarea unui pachet de unt putea constitui o adevărată aventură. Nu-l găseai fără coadă, dacă-l găseai. Astăzi e oriunde, pe alese, în zeci de tipuri, de dimensiuni variate și cu diferite procente de grăsime. Numai că legea porcăriei universale ‒ cum i-ar fi zis Ovid S. Crohmălniceanu ‒ face ca în zilele noastre, în ciuda abundenței, conștiința că untul nu-i prea sănătos să te țină în frîu. Cu zahărul, care altădată se dădea pe cartelă, e cam același lucru. Dintre cele trei „păcate”, doar sarea cred că s-a găsit la noi mereu.

Imediat după Revoluție, ajuns în America, am descoperit o mulțime de lucruri diferite, ca de exemplu iaurtul cu fructe, dulce, sau faptul că bananele, care la noi erau încă un lux și o raritate, la New York se găseau pe toate drumurile, la propriu. Un kilogram costa un dolar, iar românii stabiliți acolo mi-au atras atenția că pot fi soluția perfectă, oricînd vrei să te hrănești rapid, sănătos și ieftin. Bineînțeles că, tot descoperind și testînd asemenea „soluții” noi și eficiente, m-am întors în România cu cîteva kilograme în plus, ceea ce pentru mine era o altă premieră. 

Pe vremuri se spunea că două mese nu strică, ci doar două bătăi strică. Ei bine, astăzi și două mese par să strice. „Explozia de mîncare” din ultimele decenii i-a cam luat pe nepregătite pe foarte mulți români, așa încît proporția supraponderalilor se apropie astăzi de 60% din totalul populației (potrivit OMS). Nu știu dacă există astfel de date din 1989, dar cu siguranță cifrele arătau cu totul altfel. Iar azi, nu doar că mîncarea nu mai e o problemă, dar nici oamenii nu mai muncesc atît de mult fizic și nu mai stau în frig. Obiceiurile alimentare trebuie adaptate.

În condițiile astea, dietele au ajuns să „se vîndă” foarte bine, iar varietatea lor parcă ar fi pe măsura diversității alimentare. Sînt atît de multe și de convingător prezentate încît omul de rînd, adică mîncătorul obișnuit, poate fi zăpăcit de-a binelea. Diferența dintre specialiști și activiști e tot mai greu de făcut. Sînt pline televiziunile de ei, iar într-o vreme unii umblau chiar pe stradă cu acele insigne pe care scria „Slăbește acum! Întreabă-mă cum”.

Chiar dacă-i decelezi pe cei competenți, poți constata că ideile lor sînt așa de diferite între ele, încît nu mai știi ce să crezi. Unii insistă pe alimentația disociată, alții vorbesc despre pauze mai lungi între mese. Unii îți cer să elimini pîinea, alții zic să ai grijă cu carnea și grăsimile. Unii militează pentru eliminarea totală a cărnii, alții spun că nu e cazul să renunți nici la carne și nici la grăsimi. În fine, sînt și dintr-aceia care recomandă rețetele strămoșești. Chiar dacă majoritatea țin să spună că, în general, echilibrul și moderația sînt de bază, în detalii apare și ăla care de obicei se ascunde acolo. 

E greu să te descurci, mai ales cînd, la o scurtă trecere în revistă a celor care au inventat diete celebre pe plan mondial, descoperi, pe lîngă faptul că, în general, n-au fost prea longevivi (celebrul Michel Montignac, de exemplu, n-a depășit 66 de ani), destui sînt și „controversați” (Robert Atkins avea 117 kilograme cînd a murit, iar în spatele dietei Kimkins se afla o persoană de 136 de kilograme, care publica poze și povești false).    

Sigur, a nu te îngrășa sau a slăbi sînt deziderate aproape echivalente cu a mînca sănătos. Dar aici te lovești de alte confuzii. Unii recomandă să nu mănînci carne de porc, că e grasă. Alții zic că tradiționalul porc tot e mai bun decît puiul care e hrănit și tratat nesănătos. Unii zic că soluția-i peștele. Alții atrag atenția că peștele pescuit din cine știe ce ape poate conține mercur sau metale grele și că peștele de crescătorie e hrănit nesănătos și tratat cu antibiotice. Unii zic că oaia se hrănește doar natural, carnea ei fiind în consecință foarte sănătoasă, alții atrag însă atenția (fiindcă tot a fost Paștele) că mielul cade greu (turcii și arabii știu să-l taie doar cînd e deja berbecuț, ai noștri se grăbesc).

Confuzia e mărită și de faptul că lucrurile se schimbă cu vremea, în funcție de transformările din industria alimentară. Ce era la un moment dat valabil, astăzi poate să fie depășit. De exemplu, o veche vorbă spune că „un măr pe zi ține doctorul departe”, dar dacă înainte nu se recomanda să-l mănînci pe stomacul gol, azi mulți te sfătuiesc să-l mănînci dimineața. La fel cu salatele, dacă înainte se mîncau odată cu friptura, azi a apărut teoria că trebuie mîncate ca aperitiv. Mai mult, a început să circule și ideea că dulcele se mănîncă înainte de masă, ceea ce pare chiar anapoda.   

Dincolo de toate teoriile mai noi sau mai vechi, clasice sau fistichii, mîncătorii obișnuiți, care statistic se tot îngrașă în proporție de masă, caută în mod firesc metode de slăbire cît mai eficiente, cu cît mai puțin efort. Pe lîngă diete, unii apelează la injecții, alții chiar la operații. Dacă-și păstrează însă stilul de viață, e evident că în cele din urmă ajung de unde au plecat. Ei bine, din tot acest labirint relativist al teoriilor care ne-au invadat, două idei mi-au rămas în minte ca niște repere absolute, asemeni legilor mecanicii newtoniene. Prima e că nu poți slăbi fără să suferi de foame (măcar nițel). A doua e că dacă mănînci mult, mult apare și pe cîntar, iar dacă mănînci puțin și cîntarul arată mai puțin. Simplu!