Două femei, aceeaşi lume

25 iunie 2008   PE CE LUME TRĂIM

Duminică, mi-a fost dat să citesc The Times sub un soare vioi, întins pe un şezlong în Green Park. Undeva, dincolo de o lizieră deasă de copaci imenşi care îşi roteau foşnitoarele braţe în vîntul răcoros, se schimba garda la Palatul Buckingham. Găsesc, în ziar, două poveşti despre două femei. Iată-le: Sarah. Cînd ziua de marţi, 17 iunie, a deschis ochii în Afganistan, cei cinci s-au urcat într-un Land Rover şi au pornit spre sud. Mergeau pe drumuri nesigure, de-a lungul graniţei dintre regiunile Helmand şi Kandahar, departe de zona patrulată de aliaţi, într-un deşert al nimănui, bîntuit de talibani. Pe la prînz, Land Rover-ul a sărit în aer. A doua zi, un fel de purtător de cuvînt al talibanilor din regiune a declarat victorios că bomba, cu o încărcătură explozivă de 50 kg, a fost detonată de la distanţă, la momentul oportun. Aşa a murit Sarah Bryant, unul dintre cei mai performanţi oameni ai serviciilor de informaţii militare britanice. Avea 26 de ani. Din grupul de patru soldaţi SAS care o însoţeau, doi au murit pe loc, odată cu Sarah, altul a murit în drum spre spital, iar al patrulea a scăpat ca prin minune cu răni minore. Deşi era de puţină vreme în Afganistan, Sarah Bryant reuşise să recruteze o sursă cu potenţial informativ promiţător. Raportase superiorilor care au consimţit ca sursa să fie exploatată. Pe 17 iunie, se ducea să se întîlnească cu informatorul ei. Zona fiind cu totul nesigură, şefii au decis ca patru soldaţi SAS să o însoţească. Acum, experţii apreciază că tînărul ofiţer a fost atras într-o ambuscadă. Sursa fie a fost falsă, fie a fost compromisă. Este dincolo de orice dubiu că britanicii au căzut într-o ambuscadă. Sarah Bryant îşi servea ţara cu pasiune. Cu un an înainte, calităţile ei fuseseră remarcate în întreaga comunitate de informaţii a Majestăţii Sale şi MI6 - serviciul britanic de informaţii externe - îi făcuse o ofertă. Bryant refuzase, dorind să servească, în continuare, în serviciul de informaţii militare. Soţul ei, de asemenea ofiţer de informaţii, o descrie drept "un soldat excepţional care a murit făcînd ceea ce îi plăcea cel mai mult să facă". Tatăl ei este conştient că tînăra sa fiică este un erou, deşi, firesc, nu ştie aproape nimic din ceea ce făcea Sarah "la serviciu". Ştie doar că, pe cînd se afla în Irak, fiica lui a reuşit să adune informaţiile necesare opririi unui atac islamist împotriva "zonei verzi" şi lansării unei acţiuni militare de succes în Bagdad. Am în faţă două fotografii ale ofiţerului Sarah Bryant, reproduse de presa britanică. Prima, de la nunta ei. Are o rochie albă, vaporoasă şi rîde fericită, cu umerii goi. Pe braţe are un buchet mare de trandafiri albi pe care îi ţine diafan, în palme înmănuşate cu dantele albe. A doua, o fotografie în uniformă, făcută în timpul unei misiuni în Irak. Se află lîngă un Humvee, poartă vestă antiglonţ peste echipamentul de camuflaj şi ochii îi sînt acoperiţi cu ochelari de soare cocheţi, pisicoşi, blînd alungiţi în sus. În mîinile acoperite cu mănuşi negre, militare, ţine cu un gest familiar un pistol automat. Rîde. În ambele fotografii, Sarah Bryant este răvăşitor de sexy. Vestea morţii ei reaprinde dezbateri serioase. Feministele şi antifeministele vorbesc agitat despre rolul femeii în prima linie a unui război precum acesta, analiştii dezbat iarăşi strategia aliaţilor în Afganistan (şi ajung la concluzii crude), iar vocile care cer reforme serioase în armata britanică se fac, din nou, auzite. Naomi. Pe 3 aprilie, la exclusivista clasă "first" a cursei British Airways care aştepta plecarea de la Londra spre Los Angeles, erau doar doi pasageri. Nu-i de mirare, un bilet costă 12.000 de dolari. Unul dintre pasageri este celebru: Naomi Campbell. Înainte ca avionul să închidă uşile şi să se desprindă de terminal, comandantul se apropie de Naomi şi îşi prezintă scuzele: unul dintre bagajele ei este de negăsit pe moment. La asemenea preţ, regulile companiei impun comandantului să informeze personal pasagerul despre atari situaţii neplăcute. Campbell, fiind "supermodel", şi-a ieşit din minţi. Ţipînd şi înjurînd, i-a cerut comandantului să amîne plecarea avionului, să se dea jos, să meargă personal la depozitele terminalului, să caute bagajul, să-l găsească, să-l aducă şi să i-l arate ei. Comandantul i-a explicat că aşa ceva nu se poate face. Criza "supermodelului" a atins noi culmi. L-a luat la palme şi la pumni pe comandant. La bordul avionului au urcat doi poliţişti care au escortat-o pe Naomi înapoi în aeroport. Cei doi poliţişti au încasat de la "super-model", pe lîngă sudălmi, şuturi (purta pantofi cu platformă şi vîrf metalic), pumni, palme şi scuipaţi. În faţa judecătorilor, Naomi şi-a recunoscut faptele şi a fost condamnată la 200 de ore de muncă gratuită în folosul comunităţii. E obişnuită. Acum un an, la New York, executase o pedeapsă similară. Timp de trei zile prestase munci (spălat holuri şi scări în instituţii publice, curăţat toalete etc.) pentru că o lovise pe menajera ei în cap cu telefonul mobil. Atunci, la New York, Campbell făcuse deliciul zecilor de paparazzi, căci în fiecare dintre cele trei zile a venit la munca în folosul comunităţii îmbrăcată în cîte o toaletă exclusivă, creaţie a cîte unuia dintre cei mai scumpi trei designeri ai momentului. Paparazzii londonezi îşi freacă mîinile căci, de data asta, Naomi are de muncit în folosul comunităţii cinci săptămîni, zi de zi. După proces, Naomi a declarat într-un interviu pentru care a încasat o sumă confidenţială (era chiar primul interviu de după incident) că a reacţionat aşa pentru că nu a mai putut suporta tratamentul rasist al companiei British Airways, care i-a pierdut bagajul. Sigur că între povestea lui Sarah şi povestea lui Naomi este o distanţă ca de la cer, acolo unde e Sarah acum, la pămînt, acolo unde e Naomi acum. Poveştile lor însă se regăsesc în aceeaşi ediţie a aceluiaşi ziar care vorbeşte despre aceeaşi lume. Tulburătoare nu este, nicidecum, prăpastia enormă care desparte aceste poveşti, ci fundul prăpastiei, care le uneşte.

Mai multe