Dosarul Brutus

14 iunie 2008   PE CE LUME TRĂIM

Pentru el, n-am mai cumpărat The Economist săptămîna asta. Am luat în schimb mici la o terasă şi m-am trezit privind reclamele vechi din centru, alea cu parfum de Cooperativă de Consum şi Emailul Oradea. M-am plimbat prin oraş încercînd să văd, pe clădirile în etate, urmele orînduirilor succesive, în care Silviu Brucan şi-a încleştat dinţii şi destinul, ezitînd între supravieţuire şi eroism. Am trecut pe la el pe stradă, încercînd să-mi închipui unde stăteau oamenii Securităţii, cum e să ai apropiaţi care te vizitează doar ca să te toarne, şi mai ales ce anume l-a făcut să-şi înfrîngă spaima, boala epocii. Agent? Al cui? Şi e asta îndeajuns încît să glumeşti în anchetă cu tovarăşul colonel care te face trădător de ţară, în 1988? Am citit dosarul* Brucan fără să mă pot opri, în cîteva zile. Şi l-am revăzut pe dom’ profesor Brucan, profetul care n-a vrut să fie iubit şi urmat, ci doar detestat şi confirmat de evenimente, niciodată de oameni. Un evreu care a dat o probă (scurtă) de demnitate daco-romană, acolo unde românii au ales să pozeze pe Coloana a cincea a Împăratului Nicolae, în calitate de vivandiere, oaste, trupă de dans şi popor. Evident, exagerez, exact ca el. Personajul nu e nicidecum disidentul pur, intelectual în căutare de libertate, dascăl disperat să dea istoriei o lecţie, ca Ana Blandiana sau Doina Cornea. Brucan e Brutus, copil de suflet al comunismului românesc, stalinist cu operă jurnalistică de care i-e ruşine mai apoi, agent al Securităţii probabil, în anii ’70, agent dublu poate, profet al Perestroikăi, om al ruşilor, americanilor, românilor, mă rog, al cui vrea cititorul, care se poate desfăta cu gîndul că nu va reuşi, din carte, să pună nici de data asta vreun final clar romanului de spionaj. Despre Brucan ştim clar doar c-a murit, aşa că ne rămîn doar foile astea într-un dosar strîns într-o carte, selectate de el, cenzurate de dragul imaginii celor apropiaţi, dar fără îndoială şi cu gîndul la posteritate. Lipseşte o perioadă mare, cea dintre posibila trimitere în judecată din primăvara lui ’89 şi Revoluţia care îl prinde totuşi liber, evacuat în Dămăroaia. Nu mai face scandal, stă la coadă la butelie, merge să-şi ia carne din shop, cu valuta adunată din articole în America. Ăsta e finalul cărţii, la care fiecare e liber să adauge amintirile cu execuţia lui Nicolae şi a Elenei, cei care au şi citit ca destinatari ai rapoartelor, înaintea ta, ultimele pagini. Cartea e, pînă la urmă, şi epitaful lor. El i-a omorît. Simt eu că nici Iliescu n-ar fi avut curajul ăsta. Brutus e însă un bon-viveur, nu-şi face probleme de conştiinţă, nici înainte şi nici după. Am fost cu el la Paris o dată şi m-a uimit rezistenţa lui la mese lungi şi bogate. Mi-a explicat: începuse antrenamentul pe vremea lui Stalin, cînd o masă de şase ore în delegaţie la Moscova era de fapt o foarte scurtă recepţie. Apropo de Moscova: Brucan e un complotist, aşa cum şi declara după Revoluţie. Îl sprijină ruşii, îl ajută americanii, ţin legătura cu el olandezii. E, în primăvara lui ’89, unul dintre primii cetăţeni globali ai României: un om conectat (pînă cînd Securitatea opreşte scrisorile) la mediul academic, jurnalistic şi politic mondial. Îi place asta şi se vede: chiar anchetatorilor le povesteşte cît de important e el pentru Occident. Se dă mare? Opt ani mai tîrziu, cînd făceam emisiune cu el, am fost martorul uneia dintre ultimele sale sforării: dărîmarea unui guvern, în echipă cu mai mulţi cetăţeni care doresc şi azi să rămînă anonimi. I-a reuşit, drept pentru care propun să-l credem, aşa, un pic. Dincolo de toate, Brucan e un om de dreapta. Mulţi dintre disidenţii de după au evoluat strîmbînd din nas la politică, s-au marginalizat în comitete şi comiţii, s-au revoltat văzînd că-n lumea reală îngerii iau şpagă, iar diavolii inaugurează cămine de copii. Brucan n-a avut problema asta. Pentru el, mirosul urît al politicii româneşti era mai degrabă un afrodisiac. Cartea e şi un mic manual de rezistenţă: între semnatarii scrisorii celor şase, doar Brucan reuşeşte să nu abjure. Citind rapoartele de anchetă, te izbeşte un lucru cumplit: mai toţi am trecut, trecem, după 1989, prin acelaşi gen de tentaţie ca şi Brucan. Renunţarea la convingeri, pentru o viaţă mai bună. Tocmai de aceea, dosarul Brucan nu e defel despre trecut. E de fapt ultima lui profeţie: libertatea e o sumă de trădări. * Dosarul Brucan, îngrijit de Radu Ioanid, a apărut luna trecută la Editura Polirom.

Mai multe