Domnule ucigaş, vă caută victima

Cel mai bun lucru la meseria de ucigaş plătit e că, dacă eşti bun, victima nu te poate suna niciodată. N-ai s-o auzi plîngîndu-se la telefon. N-ai să ştii, de fapt, cum îi sună vocea şi dacă e, pînă la urmă, om. În meseria asta, dacă o faci bine, nu există decît oameni mulţumiţi: ăia care plătesc. Sau cei deja decedaţi. La jurnalişti, chiar şi la cei din Dilema veche, întîlnirea cu victima e însă oricînd posibilă şi, pe alocuri, îngrozitoare. Am păţit-o săptămîna trecută, cînd m-a sunat Memoranda Onac. Dacă n-aţi citit ediţia precedentă, Mema (poartă totuşi un nume mai scurt decît cel dat de tata) e unul dintre jurnaliştii implicaţi în dosarul arestaţilor pentru şantaj. Evident că în acel articol n-am putut rezista tentaţiei să folosesc aşa un nume, Memoranda Suplexa Onac, în combinaţie cu extrase din rechizitoriu. Poate aţi rîs. Mulţumesc. Ce nu m-am gîndit e că victima modestelor mele săgeţi poate avea nu doar părinţi, rude şi prieteni - ci chiar şi dreptate. Nu m-am gîndit la asta pînă cînd n-am auzit-o pe victima mea, la telefon. Ea a sunat, fără să-mi ceară ceva, doar să mă audă. Şi, evident, că doar ştie ceva meserie, să-mi aducă aminte de cadavru. Care cadavru? Nu mă fac că nu ştiu de el. Cel pe care îl am pe conştiinţă (aşa modestă cum e) a pamfletului. Cel pe care l-am lăsat în drum, după ce l-am călcat cu maşina de scris şi-am uitat să anunţ. Sau să-mi cer iertare pentru deranjul de a-i reteza picioarele, cu firul de la mouse. O fac acum, chiar fără să ştiu dacă victima era pe trecerea de pietoni sau prin loc nepermis. Cu aceste dubii cu tot, îi dau cuvîntul Memei: Pentru numele meu e Ťvinovat» tata. Pentru ceea ce am făcut sau n-am făcut eu sînt singura responsabilă. Vă provoc la un exerciţiu de imaginaţie... Dumneavoastră, editor general la un cotidian regional... Care crede, ca un prost, în presă şi-şi face munca cu dăruire. Şi are convingere că nu greşeşte cu nimic. Nici în faţa părinţilor care i-au dat o şansă (cum spuneaţi dumneavoastră, un paşaport), nici în cea a cititorilor... ş...ţ Seara, după aproape zece ore, sînteţi dus la Parchet. ŤDl procuror vrea să vorbească cu dumneavoastră.» ...Întrebări... răspunsuri... ŤNu sînt bune răspunsurile.» Nu daţi răspunsul corect. Aţi greşit... Sînteţi pus sub învinuire... Nimic nu faceţi bine. Aşa zic procurorii. Nu v-aţi ridicat la nivelul aşteptărilor lor... Se pare că nici ale altora... Uşor, fără prea mare efort, ajungeţi un Ťşef peste o găleată cu lături», Ťşantajist», membru într-un Ťgrup infracţional organizat». Condamnat. Pentru cei din jur, pentru care singurul reper este documentul de acuzare al procurorilor... În timp ce vă scriu îmi Ťtrage cu ochiul» Şeicaru... ŤNe rămîne doar să pierdem iar... Domnule, maior, sînt gata!»" Acestea sînt vorbele colegei Memoranda. Alte opinii, culese de pe forumuri, pun o faţă mai degrabă umană peste numele ei istoric: "Sînt convins că a fost doar, cel mult, o unealtă în mîinile Ťşobolanului» şi a celorlalţi. Muncea prea mult pentru ziarul ăsta nenorocit. A ajuns la spital, dar după două zile a fugit de acolo. Spitalizarea costa bani, şi Ťşobolanul» nu îi asigurase, prin acel amărît de contract de drepturi de autor, asigurările sociale. Mema e sinceră, e sufletistă şi nu merită ce i se întîmplă. E o ziaristă bună, cu multe idei, care a scris despre toţi şi toate. Mulţi şi-ar dori să aibă resursele ei. E un om minunat. Nu e drept să fie acuzată alături de Mureşan, o canalie, sau să fie judecată înaintea altora. Îmi pare sincer rău pentru fosta noastră colegă Mema, sînt convinsă că a fost prinsă în acest joc fără să aibă nici cea mai mică vină ş...ţ" Acestea sînt vorbele. Fapte, găseşte fiecare după puteri. Poliţia are faptele ei, jurnaliştii - pe ale lor. Chiar şi tatăl Memei, un domn istoric, are faptele lui şi fata lui pe care nu şi-o recunoaşte în ce scriem. Poate tocmai de aceea, ziarul se numeşte Dilema. Iar noi n-apucăm să fim niciodată siguri. Ascuţim vorbele şi cîteodată uităm că şi cuvîntul taie în carne. Dar tu, Memoranda, ştii asta oricum cu mult mai bine ca mine.