Doi frați (ciudați)

Deşi nu o recunoaştem foarte des, trebuie spus că arta, ştiinţa şi cultua reprezintă fragmentele vitale ale unui proces paideic, ce trebuie înţeles în unitatea sa inseparabilă şi nu ca o realitate secvenţială, compusă din structuri autonome, prea puţin compatibile între ele. Un banc – faimos în Statele Unite, pe la începutul anilor ’90 – ne spune că, ajuns în faţa lui Dumnezeu, Einstein și-ar fi manifestat curiozitatea pentru formula matematică a Facerii. Creatorul îşi zice: „Hm, e Einstein, mintea cea mai bună a umanităţii din toate timpurile. Hai să-i fac hatîrul!”. Ca atare, îi dă marelui fizician un teanc imens de hîrtii. Petrece savantul cîteva săptămîni, încercînd să desluşească ecuaţiile complexe și, la un moment dat, se loveşte speriat cu palma peste frunte. Aleargă într-un suflet la Demiurg, strigînd melodramatic: „Doamne, Doamne, formula aceasta este greşită!”. La care Dumnezeu răspunde imperturbabil: „Mie îmi spui?”.

Dincolo de anecdotic, identificăm aici un adevăr esenţial. Ştiinţa pură, abstractă, nemediată de un anumit relativism artistic poate deveni sterilă şi autistă. Dumnezeu nu-i încearcă lui Einstein doar incontestabilele virtuţi ştiinţifice, ci şi capacitatea de a ieşi din determinismul exact al matematicii şi de a privi lumea nuanţat, adică estetic. Facerea constituie, în ultimă instanţă, un act dual („artistico-ştiinţific”, aşa-zicînd), chiar dacă omogen în finalitatea lui. La baza preciziei ştiinţifice stă un gram de artă, în abstracţiunea inginerească cea mai fină se strecoară mereu o doză mai mare sau mai mică de imaginar, seriozitatea absolută se învecinează, salvator, cu umorul suculent. 

Tocmai de aceea, flexibilitatea artisticului reuşeşte uneori, într-adevăr, să împingă exactitatea milimetrică spre infinitezimale erori şi probabil că, strict ştiinţific vorbind, formula de ansamblu a umanităţii rămîne, în principiu, greşită. Dar, să recunoaştem, acest grad de eroare face din noi nişte creaturi fascinante. Perfecţiunea mecanică a unui robot induce sentimentul rutinei şi, ultimativ, oboseşte. Imperfecţiunea umană, dimpotrivă, uimeşte constant, stîrnind, de mii de ani, interesul. Nu m-aş mira ca însăşi ştiinţa să demonstreze cîndva că enigma perpetuării omenirii de-a lungul mileniilor nu e rezultatul responsabilităţii ei, ci, mai curînd, efectul modului iresponsabil în care s-a aşezat, frecvent, în istorie. Dacă, pentru ştiinţă, haosul nu are decît, cel mult, o semnificaţie delimitativă, pentru artă el stabileşte punctul de unde începe derularea imaginarului. Îmi permit astfel să spun că ar fi fost, pesemne, mai bine ca, în exerciţiul de înţelegere a creaţiei (din banc), Einstein să-l fi avut drept companion pe Shakespeare.

Numeroşi savanţi ai tehnicii şi matematicii au iubit arta, unind vocaţia exactităţii cu voluptatea libertăţii estetice. Geometri prestigioşi au recunoscut că marile idei ştiinţifice le-au venit în intervale de experienţă artistică. Imaginaţia necesară în geometria spaţială se ascunde, indubitabil, în structurile universurilor ficţionale ale literaturii. Fantezia de a prelungi, ipotetic, o figură în spaţiu este de sorginte literară, suprapunîndu-se cu fantezia înţelegerii dilemelor celor mai profunde ale unui personaj, să spunem, tragic. Filozofii (şi, cu precădere, fenomenologii) au demonstrat că nu putem înţelege o realitate fără a o proiecta într-un cadru non-real, prezumtiv, acolo unde doar imaginaţia are putere deplină.

În cunoaşterea realităţii, trebuie să ne exersăm mereu intuiţia. Fiind foarte exacţi din punct de vedere ştiinţific, e necesar să admitem că noi nu cunoaştem empiric un fapt concret, ci îl presupunem. Ştiinţa şi arta se unesc, fratern, pe acest palier al supoziţiilor, în zona gri a incertitudinii. Și care e, pînă la urmă, singura certitudine pe care o avem în această lume? Ştim, fără dubiu şi cu un insurmontabil tragism, doar că, la un moment dat, vom muri. 

Moartea rămîne, prin urmare, unicul nostru reper de cunoaştere exactă, dar pînă şi moartea – luată în sine – este, încă de la debutul umanităţii, un mare mister. Ştiinţa nu o explică (definiţia sa medicală e uşor rizibilă: „incompatibilitate cu viaţa”), iar arta o personifică în diverse moduri abstracte şi simbolice, pentru a-i sublinia dimensiunea întunecată, imposibil de pătruns şi fundamental incognoscibilă. Nu cunoaştem cu adevărat alteritatea, ci ne-o imaginăm numai, străduindu-ne, prin această extraordinară facultate cu care am fost înzestraţi, să dăm sens existenţei noastre. Arta şi ştiinţa – cuprinse în noţiunea mai largă a culturii – ne însoţesc, întrepătrunse, în derularea oricărui efort cognitiv şi educaţional. Artistul şi savantul sînt gemeni atît în procesul cunoaşterii, cît şi în cel al formării.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Omul multiplu, Editura Junimea, 2021.