Doctrina anti-Obama

6 noiembrie 2013 PE CE LUME TRĂIM

Denver – preşedintele Obama a avut dreptate să renunţe la întîlnirea APEC (Cooperarea Economică Asia – Pacific) din Bali, Indonezia şi să se axeze, în schimb, pe patologiile politice ale Congresului SUA. Dar această decizie, chiar dacă corectă, a avut drept efect reluarea unui refren tot mai des auzit în regiunea est-asiatică: ce s-a întîmplat cu „Pivotul“?

Conceput ca o schimbare întîrziată în resurse şi în atenţia alocată războaielor şi altor provocări de primă importanţă în Orientul Mijlociu, pentru extinderea semnificativă a oportunităţilor în regiunea Asia – Pacific, Pivotul strategic mult lăudat al Americii s-a lovit de o armură de consecinţe neintenţionate (derivate dintr-o politică slab articulată).

Pentru început, exista percepţia că retragerea trupelor SUA din Irak şi Afganistan a echivalat cu o scădere a intereselor americane în Orientul Mijlociu. Înregistrîndu-se în ajunul cataclismicei Primăveri Arabe, administraţia Obama s-a luptat cu această nedorită consecinţă a Pivotului, de atunci încoace. Cel care, făcînd parte din administraţie, a conceput fraza „conducînd din umbră“, a agravat doar problema.

În al doilea rînd, mulţi europeni au înţeles Pivotul către Asia ca presupunînd o scădere a devotamentului faţă de Alianţa Atlantică. Deşi cîteva ţări europene s-au descurcat destul de bine în privinţa menţinerii consultărilor şi angajamentelor faţă de SUA, liderii Europei au privit cu îngrijorare crescîndă clătinarea organismului de securitate de după război.

Desigur, europenii au contribuit la această dinamică: sîntem martori la graba lor de a părăsi misiunea NATO din Afghanistan. Dar senzaţia acută de derivă din organismele euro-atlantice, alimentată în special de criza financiară prelungită a Europei şi de fracţionarea politicii americane, lasă puţin loc pentru optimism.

În cele din urmă, eforturile de a explica scopul Pivotului – afirmaţia SUA că Asia se află acum în centrul economiei mondiale – au eşuat din start. Chinezii au crezut că scopul acestuia era de a înfrunta şi înfrîna ascensiunea geopolitică a ţării lor. Şi cine i-ar putea învinovăţi, avînd în vedere cît tapaj au făcut SUA, în declaraţiile lor oficiale, exprimîndu-şi îngrijorarea faţă de China?

Într-adevăr, în săptămînile ce au urmat anunţului iniţial al Pivotului (care a venit exact după începerea campaniei pentru alegerile SUA din 2012), atacurile verbale ale oficialilor americani la adresa Chinei au devenit tot mai rele. O prelungire perfect normală a Acordului de securitate SUA – Filipine s-a transformat într-o ocazie de a se plînge de pretenţiile Chinei la ceea ce fostul secretar de stat Hillary Clinton numea „Marea Filipineză de Vest“. În această atmosferă, chinezii au perceput decizia de rutină de a trimite puşcaşii marini să se antreneze în Australia ca pe o altă verigă în lanţul menit să împiedice ascensiunea Chinei. Chiar şi deschiderea către Myanmar a fost prezentată presei drept o mişcare menită să contracareze influenţa chineză în acea ţară bogată în resurse.

Puţin după aceste episoade, departamentul SUA al Apărării a anunţat că va începe relocarea forţelor americane în Pacificul de Vest, atrăgînd şi mai mult atenţia Chinei. La fel, parteneriatul Trans Pacific (TPP) – o propunere de înţelegere megaregională în privinţa comerţului liber, din care China fusese pînă atunci exclusă – a alimentat îngrijorarea Chinei privind intenţiile SUA.

Dar China e departe de a fi fără vină: mărturie stă abordarea ei lipsită de subtilitate a vecinilor ei asiatici, în momentul cînd îşi clamează pretenţiile teritoriale în mările ei de Est şi de Sud. Şi, în timp ce semnele crescînde de nerăbdare faţă de Coreea de Nord au fost salutate ca vestitoare ale unei eventuale schimbări de politică, noua gîndire în China nu a fost suficientă spre a opri eforturile SUA pentru sporirea cooperării militare cu Coreea de Sud şi Japonia.

China e posibil să nu aibă nevoie să facă nimic pentru a schimba din nou politica SUA. De cînd Obama a fost reales, pare să fi existat un pivot departe de Pivot, spre ceva ce ar putea fi descris doar ca retro. Efortul secretarului de stat John Kerry de a reîncepe brusc procesul de pace arabo-isrelian a fost o iniţiativă lăudabilă. Dar, dacă Primăvara arabă ne-a învăţat ceva, este că adevăratele probleme ale Orientului Mijlociu au puţin de-a face cu Israelul şi mult cu diviziunea tot mai pronunţată secular-islamistă şi cu lupta partizană crescîndă între şiiţi şi sunniţi. Israelul e doar o mică parte a acestui model general.

Mai recent, s-a putut constata revenirea Americii – determinată de evenimente – către cooperarea cu Rusia, pentru terminarea războiului civil din Siria, în urma unui atac cu arme chimice, care a făcut 1400 de victime.

Toate acestea conduc către următoarea întrebare: au nevoie SUA într-adevăr de o schemă împărtăşită de toţi, a politicii lor externe? Dacă efectul va fi ca politica lor să devină mai puţin de încredere şi mai puţin previzibilă – sau, mai rău, susceptibilă de interpretări greşite –, atunci, cu siguranţă că nu.

Noua ordine a făcut loc unei lumi cu mai puţină ordine, în care încrederea şi previzibilitatea au fost înlocuite de schimbări rapide de focalizare şi angajamente capricioase. Şi, din nefericire, această stare de lucruri pare să vină nu de la ţările în criză, ci de la Statele Unite înseşi. Acum că Obama pare a avea un scurt respiro în ce priveşte problemele interne, poate fi un moment oportun ca el să stabilească priorităţile politicii externe a Americii şi să explice cum îşi propun SUA să le urmeze. Poate fi susţinut Pivotul către Asia? Care sînt obiectivele Americii în Orientul Mijlociu? Urmează ca America să fie un ONG terorist, care să le ţină predici prietenilor şi detractorilor, în egală măsură, pentru că nu sînt la fel ca americanii? Şi ce îşi doresc SUA să realizeze cu Rusia? Pot descoperi căi de cooperare cu acest stat nedemocratic, pentru a aborda chestiuni de interes comun? E timpul ca Obama să facă un tur de orizont. Administraţia lui mai are încă trei ani şi lumea aşteaptă, privind şi, sincer vorbind, întrebîndu-se.

Christopher R. Hill, fost secretar de stat adjunct pentru Asia de Est, este decan al Şcolii Korbel de Studii Internaţionale, Universitatea din Denver.

traducere de Iaromira POPOVICI