Doctorat în mine însumi – o mică nebunie

Fernando Savater (n. 1946) este unul dintre cei mai cunoscuţi filozofi şi eseişti spanioli contemporani, un intelectual-vedetă. Un fel de Bernard-Henri Lévy spaniol. Convingerile lui nu sînt neapărat şi ale mele, dar nu despre asta vreau să vorbesc aici, ci despre o întîmplare simpatică pe care a povestit-o într-una din cărţile sale, dedicată lui Cioran, Savater fiind un mare admirator al lui Cioran şi unul dintre cei mai importanţi promotori ai operei cioraniene în cultura hispanică. Ei bine, Savater spune că, la sfîrşitul anilor ’60, cînd a început să se gîndească la subiectul unei teze de doctorat, i-a venit ideea să o dedice unui filozof care nu a existat niciodată. S-a gîndit să inventeze pur şi simplu un filozof, un discipol al lui Heraclit, care ar fi trăit în plin elenism la Atena, a cărui filozofie inventată de el să fie chiar obiectul propriului studiu doctoral. Fără să anunţe, evident, că filozoful nu există. E neclar dacă Savater a vrut să facă, astfel, o farsă unora dintre profesorii săi (probabil că unii ar fi înghiţit găluşca şi ar fi apreciat teza exprimîndu-şi chiar păreri despre obscurul filozof pe care ei, desigur, îl cunoşteau dinainte) sau a vrut să arunce un manifest în curtea unei universităţi anchilozate, aşa cum întreaga lui generaţie o făcea la vremea aceea. În orice caz, profesorii au aflat şi, evident, nu au fost de acord cu o asemenea teză. Aşa că Savater a decis să facă o teză despre Cioran. Însă zvonistica universitară a funcţionat după regulile oricărei zvonistici, prelungind frînturi de informaţie şi amestecîndu-le pe fondul ignoranţei (la acel moment, Cioran nu era cunoscut în Spania). A rezultat zvonul că filozoful Cioran despre care tînărul Savater scrie o teză nu există, de fapt, ci este o plăsmuire a sa. Amuzat de situaţie, Savater i-a scris lui Cioran o scrisoare în care i-a povestit tărăşenia şi i-a spus: „Pe aici, unii cred că nu existaţi“. Cioran a răspuns imediat: „Te rog, nu dezminţi zvonul acesta“. 

Această mică istorioară mă face să mă întreb de ce universităţile nu ar accepta un doctorat al cuiva (tînăr, ca orice doctorand) despre propria operă. Doctoratul în sine însuşi. Aştept un filozof ori un scriitor care să susţină în faţa unei comisii doctorale o lucrare, făcută după toate rigorile academice, despre sine. Ceva de genul „Sentimentul fiinţei în opera mea“ sau „Specificul reflecţiei politico-filozofice în publicistica mea“ ori „Schimbările de paradigmă în creaţia mea de acum faţă de creaţia mea de tinereţe“. De ce nu? Vi se pare un exerciţiu futil? Vă deranjează vanitatea? Nu cred – în lumea de azi şi, mai ales, în lumea academică, vanitatea este normă. În plus, ne-au lămurit postmodernii că distanţa dintre „subiect“ şi „obiect“, axiomatică pentru filozofii moderni şi premoderni, nu mai e chiar aşa de clară. Cînd priveşti lumea, te priveşti în primul rînd pe tine. Atunci, să admită şi comisiile de doctorat că poţi să faci un doctorat despre tine însuţi. 

L egătura cu povestea doctoratului lui Fernando Savater este aceea că, aşa cum el a încercat un doctorat într-o plăsmuire pentru ca apoi să-i reuşească un doctorat într-un necunoscut (de reflectat, poate chiar într-o teză de doctorat, la legătura dintre inexistent şi neştiut!), şi un doctorand actual ar putea să înceapă un doctorat în ceva ce mai degrabă nu există (propria operă, să spunem) pentru a realiza un doctorat în ceva ce încă nu e cunoscut (propria gîndire). Un doctorat în care descoperirea de sine şi construirea sinelui intelectual sînt, cumva, simultane. Doza de originalitate, cerută oricărei teze de doctorat, ar fi asigurată cu asupra de măsură. În plus, disciplinarea efortului creator prin rigorile academice nu poate decît să facă bine deopotrivă celui care studiază şi celui care este studiat, adică doctorandului însuşi. 

Sartre remarca undeva că, deşi nu ştim bine ce sîntem şi ce e cu noi pe lume, sîntem totuşi responsabili de noi înşine. Asimetria sesizată de el ar putea fi, printr-un astfel de doctorat, rezolvată. Pe măsură ce afli tot mai multe despre tine studiindu-te cu mijloace „ştiinţific valide“, devii tot mai responsabil de propria ta originalitate pentru că, desigur, teza trebuie să fie cu totul originală, este chiar condamnată la originalitate. Plagiatul ar deveni imposibil! Plagiatul ar însemna nu doar că teza e făcută de altul, ci că teza ar fi despre altul.  

Sever Voinescu este avocat şi publicist.