Divorţ în stil UE

Fiind o explozie a unei subiectivități rănite, divorțul este, întotdeauna, o poveste încurcată, cu mult necunoscut și mult neadevăr, cu reevaluări și regrete. Două lucruri sînt, totuși, certe, inevitabile în orice divorț: în cadrul procesului, părțile se vor certa pe bani și viitorul relației este definitiv compromis. Cînd vine vorba despre Brexit, toată suflarea (politicieni, funcționari, jurnaliști, oengiști etc.) folosește metafora divorțului.

Metaforele familiale sînt obișnuite în langajul bruxellez: cînd e vorba despre Uniunea Europeană, metafora-clișeu este aceea a „familiei europene“; în interiorul „familiei europene“, funcționează „familii politice“; cînd e vorba despre istorie și despre primii membri ai Uniunii, metafora-clișeu, pe model american, este aceea a „părinților“-fondatori și tot așa. Predilecția pentru tema familiei îmi pare un pic bizară (de nu cumva direct psi­hanalizabilă!) în mediile eurocrate, unde aversiunea față de tradiția familiei este evidentă, dar nu vreau să ne scufundăm acum în abisul psihismului bruxellez mai mult decît este nevoie ca să extragem de acolo temeiurile atitudinii UE într-o chestiune extrem de sensibilă: Brexitul. O chestiune sensibilă pe care o tratăm nu doar insensibil, ci de-a dreptul prostește. Adică o tratăm ca pe un divorț în toată regula. Încă un caz în care metafora produce realitate mai abitir decît produce realitatea metafore…

Pe partea cealaltă a Canalului, mai ales după alegerile anticipate generate de un calcul politic greșit al premierului Theresa May, UK se află într-o situație confuză.

Incertitudinii politice britanice i se răspunde, dincoace de Canal, cu o bățoșenie complet irațională din punct de vedere politic. Produs al mentalității divorțului, plin de energie revanșardă, mandatul cu care întreaga Uniune (Consiliul European, Comisia, Parlamentul) l-a potcovit pe negociatorul Michel Barnier transformă Brexitul într-un război. Ca un divorț.

Pe scurt, UE spune că refuză orice discuție despre viitorul relației cu UK pînă cînd UK nu rezolvă trei chestiuni prealabile: 1) plătește o sumă de bani pentru ca proiectele Uniunii să continue, chiar dacă UK nu mai e membră; 2) cetățenii UE de pe teritoriul UK rămîn cu exact aceleași drepturi pe care le aveau pînă la Brexit; 3) se găsește soluția pentru păstrarea actualului aranjament al frontierei dintre Irlanda de Nord (parte a UK) și Irlanda (parte a UE). Suma de bani de la punctul 1 crește de la o declarație politică la alta. Acum şase luni, Juncker vorbea de 60 de miliarde de euro. Mai recent, Barnier a vorbit despre 100 de miliarde. Și încă se calculează…

De partea cealaltă, britanicii spun că vor să discute, la pachet, trecutul și viitorul. Ei sînt interesați de un anumit gen de cooperare cu UE (mai ales în piața comună și securitate) și par a fi gata să audă ce le cere UE în schimb. UE, însă, prin cel mai caraghios organism al său, Parlamentul European, care seamănă tot mai mult cu Parlamentul României în privința incompetenței, a iresponsabilității și a stupidității, a votat energic și patriotic ca nu cumva Barnier să discute ceva despre viitorul cooperării cu britanicii pînă nu le ia banii. Britancii susțin că pretenția UE e cam deplasată, pentru că vizează exercițiul bugetar de pînă în 2020. UK nu mai este tratată drept membru UE de la referendumul de anul trecut – nu mai participă la decizii, nu mai e chemată să voteze în Consilii. Sigur, strict formal, UK e membră UE și acum, și va fi pînă la intrarea în vigoare a unui tratat de ieșire din Uniune. Dar, factual, nu prea mai este. Așadar, cum să dea bani pentru programele unei organizații căreia nu-i mai aparține? În plus, după calculele lor, ei nu sînt datori, ci creditori: UE le datorează vreo 30 de miliarde. Adevărul este că, în UE, nimeni nu are de gînd să-și ajusteze bugetul conform noii realități. UK era un stat net-contribuitor la buget. Prin urmare, prin ieșirea UK, bugetul UE pierde o sursă de venit. Doar că, după Brexit, nici unul dintre statele net-contribuitoare nu vrea să dea mai mult și nici unul dintre statele net-primitoare nu vrea să primească mai puțin. Așadar, ideal pentru UE ar fi ca UK să iasă, dar să continue să plătească. Cam în spiritul acesta s-a stabilit mandatul lui Barnier, iar apoi s-au construit sofisticate argumente juridice și morale pentru a-l susține.

Evident, UK nu va plăti niciodată acești bani, așa că un Brexit complet ne-negociat este tot mai probabil. Vă reamintesc, conform Tratatelor UE, dacă negocirile unei ieșiri din Uniune nu se termină în doi ani, ieșirea se consideră automat realizată și cu asta basta. Vom avea, așadar, un Brexit brutal. Nu-i mare pagubă – vom ști să gestionăm și această situație. Dar ceea ce ar trebui să-i îngrijoreze pe liderii europeni care se ocupă de Brexit nu este cum să le ia acum banii britanicilor, ci cum se articulează pe viitor relația UE-UK. Cineva spunea, frumos, că UE va trebui să meargă înainte pe drumul ei, propunîndu-și să devină atît de tentantă, încît viitoarea generație de britanici să ceară iarăși aderarea. Pînă atunci, UE și UK sînt condamnate să coopereze. De-aia zic eu că nu e divorț și că mentalitatea divorțului este cu totul nepotrivită în acest caz. Doi foști soți, după divorț, pot lua distanță unul de altul. Pot să nu mai vorbească unul cu celălalt toată viața. Dar ieșirea UK din UE nu are voie să deschidă această posibilitate. Insula britanică va fi, în continuare, la doi pași de Europa, amenințările geostrategice vor fi, în continuare, comune, temeiul civilizațional va fi, pe mai departe, comun. La divorț, se poate renunța la numele comun și se poate reveni la numele anterior căsătoriei. Un regres similar este de neconceput – UK nu și poate lua insula în spinare și să se mute cu ea mai spre America, după cum Europa nu-și poate lua continentul în spinare şi să se mute cu el mai aproape de Rusia.

E adevărat, juridic vorbind, actele care formalizează Brexitul se fac înaintea actelor care statuează noua relație. Dar, politic vorbind, este firesc să fie discutate împreună, așa cum vor britanicii, și nu separat, cu precondiții punitive, cum vor europenii. Căci Brexitul nu este, de fapt, o despărțire, ci un viitor de construit. Dar liderii de azi ai Europei, dimpreună cu cohorta de europarlamentari atît de inutili, sînt cu totul orbi – ei nu văd că au o relație de construit, ci un divorț de finalizat.

Foto: wikimedia commons