Dispreț, aroganță și opulență

27 septembrie 2023   PE CE LUME TRĂIM

Niciodată nu am putut să-l agreez sau măcar să-mi fie indiferent Meme Stoica. Pentru cine nu știe, deși puțini cred că n-au auzit de el, Meme Stoica este managerul echipei de fotbal FCSB, mîna dreaptă a lui Gigi Becali și o prezență constantă, foarte vizibilă, în presa sportivă, de unde iradiază și spre notorietatea publică. La un moment dat, am citit despre necazurile pe care le-a avut cu fiica lui, care fusese grav bolnavă, așa cum un părinte niciodată nu ar trebui să-și vadă copilul, cu un diagnostic medical care îi dădea puține șanse de viață. Fiica lui a scăpat, totuși, și a relatat în presă despre sprijinul pe care tatăl i l-a dat, despre calitățile lui de părinte. M-a impresionat, și gîndul de-atunci mi-a fost că uite, în ciuda imaginii publice pe care și-o face, de om arogant, disprețuitor uneori, care desconsideră tot ce este în afara banului și a succesului poleit cu aur, ascunde un suflet de om bun. Și cumva încă mai cred asta. Totuși…

Recent, Meme a mai avut o ieșire care mi-a atras atenția. Cu ceva timp în urmă, am mai scris despre el, cînd, referindu-se la un fotbalist care urma să dea bacalaureatul, afirmase disprețuitor, citez din memorie, că pe el nu îl interesează școala, ci performanța sportivă. Școala e pentru proști, cu alte cuvinte. Acum, într-un schimb de replici tensionat cu un suporter, care-l atinsese cu o referire la timpul pe care l-a petrecut în închisoare, Meme Stoica l-a pus la punct: „Lasă-mă cu pușcăria, frate, că am dus-o mai bine la pușcărie decît ai dus-o tu acasă!”. Am rămas siderat, deși sînt convins că formulase un adevăr, și iar mi s-a activat antipatia organică față de el. 

Mi se pare o mare dramă faptul că, în general, modelele pe care le scoate la iveală societatea, atît de vizibile prin expansiunea mass-media în mediul virtual, sînt cam toate din categorii interogabile moral și atitudinal. Oamenii care au vizibilitate și care sar în ochii copiilor noștri sînt îngrozitor de departe de normalitatea unui om de succes obișnuit. Dar mai dramatic mi se pare faptul în sine că aceste categorii de oameni au succes și, mai ales, că l-au dobîndit pe căi ilicite sau la rîndul lor interogabile. Nu școala, educația, este cea care i-a făcut să aibă succes, transpare din imaginea lor publică, ci altceva. Fie o șmechereală, fie o serie de aroganțe, fie o împrejurare ilicită. Școala mai degrabă îi încurcă. 

Ca om care iubește sportul și face sport, mă întristează și faptul că modelele sportive au preponderent această „vestimentație” ostentativă a șmecheriei. Gigi Becali, Anamaria Prodan, mai recent și Simona Halep, cu o etichetă pe care aș fi bucuros să reușească să o dezlipească de pe ea. Desigur, sînt și modele valide, și-mi vin în minte David Popovici și Gheorghe Hagi. Dar parcă acestea sînt oarecum estompate. În plus, imaginea aceasta este dublată și de cîștigurile aiuritoare pe care aceștia le obțin, cîștiguri care aruncă în derizoriu și pun, prin opoziție, eticheta mizeriei pe noi, oamenii obișnuiți, care ne ducem traiul într-o zonă a decenței, nu a opulenței.

În aceeași ordine de idei, schimbînd doar domeniul, poți vedea cu ușurință acest dispreț al opulenței și al ilicitului și în cazul altor categorii sociale. Îmi vine acum în minte, ca exemplu recent, cazul președintelui de consiliu județean reținut zilele acestea de DNA, ca urmare a mitei uriașe pe care o luase. Asta pentru că am citit mărturisirea unui fost coleg al său de facultate, de la filosofie, care îl înfățișa în perioade diferite ale parcursului său ca un om total transformat, de la studentul studios, care citea filosofie și scria în reviste culturale, la omul politic lipsit de scrupule, care a ajuns să fie un infractor, dar unul cu o avere impresionantă. Cum ajungi să te transformi în acest fel? Misterul nu este chiar mare, pentru că banul, ochi al dracului, poate să pervertească, dacă ajungi să-l ai în cantități ce depășesc limita bunului-simț, a normalității unei vieți îndestulate, și nu-l poți înmulți pe căi legale, cu mijloace cinstite. Pur și simplu, probabil, nu te mai poți opri. Pentru că, așa cum rețin replica dintr-un film, dacă ajungi să dansezi cu diavolul, nu el se va transforma, ci te va transforma pe tine. Iar acest model social ajunge la ochii copiilor, care nu văd, mai ales, faptul că l-a prins legea, ci faptul că bogăția nu i-a venit de la studiile de filosofie.

Apoi, tot recent, un medic, chirurg de top, denunțat pentru sumele pretinse de la pacienți pentru a-i opera. Nu mai detaliez și acest caz. Doar mă întorc cu aceeași întrebare: cum ajungi acolo, cînd ai o carieră și un talent, un mare dar care ți s-a dat pentru a-l pune în slujba celorlalți?

Să mă explic mai bine. În vremuri în care imaginea publică nu era atît de ușor de mediatizat, faptul că, desigur, existau astfel de oameni nu afecta atît de tare imaginarul și construcția mentalitară. În zilele noastre, însă, impactul este uriaș. Disprețul care transpare sau este manifestat explicit prin aroganță, precum și mesajul că școala nu este importantă, mai important  este să ai acces la rețele de șmecherie, de înșelăciune, de călcat în picioare a bunului-simț.  

Ce vreau să spun cu reflecțiile acestea? Educația și școala ar trebui să fie promotoare ale cunoașterii și ale valorilor, iar profesorii să joace un rol esențial în transmiterea lor. Dar cînd modelele publice, indiferent de domeniu, promovează disprețul față de educație, moralitate și bun-simț, aceste valori pot fi erodate treptat. Dacă opulența și succesul aparent rapid par să fie la îndemînă, este greu să le transmiți copiilor că nu este chiar așa. Și că, în schimb, prin educație și cunoaștere pot să ajungă la un succes al decenței vieții, nu strălucitor și opulent, dar mulțumitor. 

Ne străduim, în școală, să transmitem că educația autentică, munca asiduă și integritatea sînt valori care au predominanță într-o societate sănătoasă și echitabilă. Profesorii își asumă responsabilitatea de a le promova și de a transmite mesajul că importanța educației rezidă în obținerea succesului prin mijloace onorabile. Dar este destul de greu să devină ei modele, prin comparație cu celelalte, care fac concurență neloială.

Nu văd o asanare posibilă sută la sută. În fond, așa funcționează lumea asta, cu oameni care vor ieși întotdeauna în evidență prin statutul lor de „zei” care au ajuns în Olimpul lor operînd cu dispreț față de valori și cu cinism față de semeni. La îndemînă rămîn tot educația și școala. Părinții și profesorii, care sînt cele mai apropiate modele pe care copiii le pot avea. 

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.

Mai multe