Discreţie sau dispreţ

„Un cîrmuitor e: excelent cînd poporul ştie vag de existenţa lui; mai puţin bun cînd norodul i se supune şi-l aclamă; extrem de rău cînd toţi îl dispreţuiesc.“ Lao Tse

Arta politică presupune o înzestrare şi o performanţă ce aspiră la discreţie. Placenta unei birocraţii lucrative, metabolismul guvernării, ambianţa ostenelii de stat au, în situaţii ideale, ceva din inaparenţa sănătăţii, a funcţionalităţii optime. În mod normal, nu iei notă de o tensiune arterială bună, de activitatea unui ficat curat, de prezenţa unei măsele nestricate. Îţi vezi de treabă, susţinut de rutina mută a cîtorva, esenţiale, activităţi somatice. Cu excepţia temperamentului ipohondriac, unde sănătatea e pîndită şi cotrobăită cu îndîrjită mefienţă, de regulă boala e cea care întoarce conştiinţa către ordinea trupului, impunînd o stridenţă, un fason pernicios, un zgomot supărător. Te îmbolnăveşti şi, brusc, încasezi concreteţea necomplezentă a propriei cărni. Afli, indispus, că ai ganglioni, pancreas, leucocite...

În materie de guvernare, lucrurile stau la fel. O ţară în care politicul are suficientă surdină, în care mandatarii şi recuzita instituţională a Puterii sînt un subînţeles cotidian, şi nu o impudică sursă de nevroză şi materie pentru băşcălie, aceea e o ţară sănătoasă, bine instalată în veac, normală. În clipa în care fiziologia politică a unui loc bălteşte pletoric în atenţia publică şi e resimţită minut de minut, sîntem în plină patologie a cîrmuirii. Deja – observă Lao Tse –, un lider temut şi răsfăţat de populaţie se îndepărtează de politica socotită fericită. El nu mai e cineva validat prin alternanţa unor sudori şi izbînzi tăcute; e, din contră, un echivoc campion al ratingului, o tutelă castratoare, un reper hipnotic. Catastrofală, însă, pentru o naţiune nu e o conducere temută şi curtată multiplu, ci o clasă politică de care nu mai vrei să ştii nimic, pe care ai evacuat-o din consideraţia şi din preocupările tale. Dacă politicianul desăvîrşit era un nobil salahor invizibil, polul negativ al axei e ocupat de vacuitatea guvernării unanim neprizată. Dispreţul public delegitimează, întoarce capul, aneantizează. La mînie, de pildă, adversarul rămîne robust, aievea; e o ţintă vie, fie şi numai în imaginaţie. Obiectul dispreţului, în schimb, e pură spectralitate, ceva retras din economia afectivităţii angajate. A înceta să mai dai doi bani pe politicieni – pe toţi politicienii – înseamnă a lăsa ţara pe mîna unor fantome. În acest exsanguu compositum politic vedea gîndirea străveche răul suprem ce se poate abate asupra Cetăţii.

Valentin Stângă este eseist.