Diplomaţie economică

Înainte de 2007 (un fel de înaintea erei noastre, cum s-ar zice), aveam drept invitaţi în studio pe doi politicieni de vază ai României vremii. Unul din opoziţie, altul de la putere, după cum şade bine unui talk-show de la televiziunea publică. Eu remarcam o coincidenţă: Boeing anunţa recorduri de vînzări după vreo vizită a lui Bill Clinton prin China (era demult de tot, v-am zis eu...), iar Airbus anunţa acelaşi gen de performanţe, după ce Chirac, Schröder sau Blair vizitau America de Sud. În toate comunicatele oficiale post factum se pomeneau contractele reuşite pe parcursul respectivei vizite oficiale. Dragii mei invitaţi erau scandalizaţi de prostiile pe care le sugeram: cum că vreun şef de stat din „Lumea Liberă la care România tînjeşte“ ar lua, în delegaţia oficială, persoane din industriile reprezentative, pentru a le facilita oarece contracte. După vreun sfert de oră de conversaţie televizată, am şi renunţat la subiect, deoarece dînşilor li se părea odios să asocieze ideii de vizită de stat ceva atît de scîrbos şi mercantil ca un contract cu multe zerouri.

Nu mai demult de acum cîteva săptămîni, aud, de la un ditai funcţionarul european, o frază memorabilă: „Noi, Uniunea, am fost cam naivi. În timp ce delegaţiile chinezeşti împingeau valijoare (tip Becali – n.a.) pe sub masa feluriţilor dictatori locali africani şi înşfăcau contractele cele mai sexy, noi, europenii, aveam grijă de moralitatea lor: le frecam ridichea cu drepturile omului, corupţia şi buna guvernare, pînă li se acrea. Apoi, ne miram că, unul după altul, concurenţii noştri globali ne luau locul în bilanţurile contabile internaţionale, la capitolul schimburi comerciale şi export pe terţe pieţe.“

În momentul respectivei confesiuni, nu am fost luat prin surprindere. Ştiam despre ce e vorba. Europa – Marea Campioană Virtuoasă a Democraţiei şi Drepturilor Omului – nu şi-a putut permite, multă vreme, să dezvolte o strategie coerentă, comună, a comerţului exterior. De cînd cu criza, lucrurile par a se schimba, uşurel, fără mare tragere de inimă din partea statelor membre, dar purtînd amprenta interesului comercial explicit al marilor firme continentale. Ele au de ales: merg spre o piaţă externă nouă, sub pălăria naţională (alături de alte şase-şapte companii) sau aleg, din cînd în cînd, să mai acţioneze şi sub flamura albastră cu stele galbene, alături de alte 100 de firme de pe continent? Pare-se că, sub influenţa crizei, ultima variantă începe să fie luată în calcul.

„Aşadar, am lăsat acasă intransigenţa naivă cerută de organizaţiile nonguvernamentale şi am redescoperit valenţele diplomaţiei economice. Facem deplasări împreună cu serviciul de acţiune externă. Doamna Ashton le freacă ridichea cu drepturile omului şi corupţia, în timp ce, într-o sală alăturată, noi tratăm contracte comerciale cît mai avantajoase. Fiecare îşi face treaba, nici o misiune nu o exclude pe cealaltă.“ Mai adaugă înaltul funcţionar european: „Să vă spun sincer, cele mai bune rezultate le avem cînd, în delegaţie, avem firmele de lux: Vuitton, Cartier, Ferrari, pe lîngă cele pentru bărbaţi: Tuborg, Heineken, Artois. Merg contractele strună atunci cînd îi aducem cu noi în echipă. Ni se deschid toate porţile.“ Cum se ajunge în echipă? Simplu! Prin înscriere. Chipurile, pe principiul „primul înscris – primul servit.“ Pentru firmele româneşti interesate, există două condiţii: să se uite regulat pe site-ul comisarului pentru industrie şi să afle cînd şi unde este organizată următoarea vizită oficială şi... să dispună de banii necesari deplasării (biletele de avion şi camerele de hotel). Comisia nu decontează nici un cent din respectivele speze. Urmează voiajurile în China, Rusia şi Myanmar. Aviz amatorilor.

În ceea ce îi priveşte pe distinşii politicieni români care îmi vorbeau din cărţi şi îmi ziceau că aşa ceva nu se poate, le dau o ştire: poate nu se putea. Poate acum se poate. Oricum, la nivel de stat membru, se putea demult. Căci de-aia se cheamă diplomaţie. Pentru a fi economică. Altfel, ce rost ar avea?

(Informaţii obţinute în timpul unei vizite organizate de European Journalism Center şi finanţate de Comisia Europeană.)

Gabriel Giurgiu este realizator de emisiuni despre Uniunea Europeană la TVR.