Diplomație

29 martie 2023   PE CE LUME TRĂIM

Se reia, observ, o dezbatere politologică mai veche. Care este opţiunea bună, în numirile diplomatice de rang înalt: personalitatea culturală şi ştiinţifică sau diplomatul de carieră? Nedumerirea nu apare doar la analiştii politici, ci şi în Statutul personalului diplomatic, unde se precizează faptul că în posturile mari ale afacerilor externe (aici intrînd poziţiile de vîrf, de la ministru şi secretari de stat pînă la ambasadori şi consuli generali) pot fi învestite şi „personalităţi ale vieţii culturale şi ştiinţifice”, nu numai „diplomaţi de carieră”. Adică, pe palierele de sus ale politicii externe româneşti, au dreptul să intervină, ocazional, intelectuali prestigioşi care nu au o carieră propriu-zis diplomatică. Situaţia creează două controverse – una morală şi una profesională. Etic vorbind, se întreabă comentatorii şi oamenii politici, este normal ca un ins dintr-un alt domeniu (unde se presupune că a atins deja performanţe notabile) să vină şi să ocupe o poziţie pentru care cineva din interiorul sistemului a muncit decenii întregi, parcurgînd, onest şi conştiincios, toate treptele funcţionăreşti ale pregătirii diplomatice? În sfîrşit, din unghi strict profesional, poate un individ cu o pregătire diferită – fie el şi sclipitor, aşa cum îl recomandă clişeul social de „personalitate a vieţii culturale” – să ducă la bun sfîrşit un mandat diplomatic pentru care nu a fost, în mod nemijlocit, educat?

Răspunsul imediat la întrebările de mai sus ar trebui să fie, în principiu, unul negativ, tot aşa cum „dilema” în sine ar părea să-şi încline balanţa, favorabil, către „diplomatul de carieră”. Acesta din urmă rămîne, măcar tehnic, uns cu toate alifiile, atît „morale”, cît şi „profesionale”. El are la dispoziţie un mecanism întreg, ale cărui rotiţe îi sînt cunoscute şi accesibile. „Personalitatea”, prin contrast, vine într-un teritoriu străin, cu o doză imensă de nefamiliaritate. Un mare locus suspectus se deschide înaintea ochilor săi, fascinînd, dar şi înfiorînd deopotrivă. Vesticii, de exemplu, au devenit mai circumspecţi, în ultimele decenii, cu profesiunea diplomatică. Au dezvoltat o încredere tot mai fermă în „funcţionar” şi l-au – dacă nu eliminat – cel puţin marginalizat pe „intelectual” în munca la „afacerile externe”. Posturile din diplomaţia apuseană sînt ocupate, covîrşitor, de oameni cu studii şi cariere de specialitate (situaţie improbabilă acum o jumătate de secol). Diplomatul prin formaţie, chiar mediocru adesea (la nivel de profil intelectual), prezintă credibilitatea profesionistului sobru, imposibil de speriat în faţa „tonelor” de hîrtii sau a „tonurilor” impersonal-tembele în care cele mai multe dintre ele sînt redactate. Funcţionarul este, orice s-ar zice, un „îmblînzitor” al fiarei birocratice, dexteritatea cu care el observă detaliul semnificant într-o mare de aberaţii oferind un prilej de admiraţie sinceră neofitului descins în universul hîrţoagelor de nevoie ori din pură întîmplare.

Totuşi, în ciuda aparenţelor, controversa rămîne în picioare (probabil, din acest motiv, nimeni nu se grăbeşte deocamdată, la noi sau aiurea, să traseze, în plan legal, linii de demarcaţie prea clare între „diplomatul de carieră” şi cel, cum să-i spun, de „ne-carieră”). Nu o dată – chiar şi în trecutul nu foarte îndepărtat – intelectuali prestigioşi (din afara „schemei” diplomatice) au făcut lucruri deosebite în politica externă a unei ţări. Nu întotdeauna, în profesiile deschise (precum diplomaţia, politica în general, artele şi educaţia), pregătirea sistematică, aşa-zicînd „carieristă”, joacă rolul central. Aici, de obicei, calităţile înnăscute ale persoanei intervin într-un mod determinant. Printre calităţi se pot enumera, fără ezitare, inteligenţa, rafinamentul perspectivei şi, nu în ultimul rînd, flerul. De cîte ori nu s-au văzut dascăli admirabili, care nu au citit un rînd de metodologie didactică în viaţa lor, şi metodişti îndelung îndoctrinaţi, pedagogi supra-documentaţi, inapţi să lege o comunicare minimă cu elevii lor? De cîte ori nu au apărut scriitori, pictori şi muzicieni geniali, fără „şcoli de specialitate”, capabili să-i eclipseze pe cei care studiază arta, cu voluptate „ştiinţifică”, întreaga viaţă? De cîte ori nu răsar campioni sportivi din praful uliţelor rurale, campioni ce zdrobesc, în competiţii, vedetele antrenate cu echipamente postindustriale? În diplomaţie, un domeniu al subtilităţii şi inteligenţei native, lucrurile nu pot sta diferit. „Personalitatea culturală şi ştiinţifică” are frecvent capacitatea de a-l depăşi, în nuanţele şi amănuntele de fineţe, pe „diplomatul de carieră”.

Funcţionarul operează – într-adevăr, eficient – cu nişte grile (imuabile), intelectualul însă lucrează cu idei (flexibile) – aflate dincolo de suprafaţa fenomenelor perceptibile. Prin intelectual se produce acea „ruptură de nivel”, în hermeneutica lumii, de care vorbea undeva Noica. Cum ar putea supravieţui oare diplomaţia fără această veritabilă „viziune extrasenzorială”, indusă de mintea excepţională?

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Omul multiplu, Editura Junimea, 2021.

Mai multe