Diplomat Patriot Sol-Sol

Acuşi, că m-am mutat la Stras­bourg şi că sînt un fel de şef la organizaţia cea bună, crescură iară aşteptările oamenilor. Mi se explică, într-o discuţiune înaintea unui discurs, că ar trebui să fiu perceput nu numai ca activist rom, ci şi ca diplomat patriot, dacă tot m-am ajuns. E drept că m-am ajuns cam în ciuda diplomaţiei româneşti, dar asta este o cu totul altă discuţie. Îmi imaginai rapid o soluţie: valiza Diplomat a lui nea Gogu (din piele roşie, bineînţeles, să nu ne deoache gagiii) cu o etichetă – nu de ţări, cum era la modă – de patriot „verde“: Genuine Romanian – Product Made in Budrea, îmbrăcat frumos cu nişte ciocate de piele albe şi asortate la nişte iţari daci şi cu o cămeșe de Ardeal, cu o pălărie de gabor şi eventual călare pe cal, scuipînd seminţe de floarea-soarelui, ca Mărgelatu, ca să mă potrivesc aşteptărilor de rom-român sadea. Bineînţeles, ar trebui să îmi încep discursurile cu un citat din Ţuţea şi să termin intonînd, în ritm de manea de-ale lui Salam, imnul României.

Ideea că diplomaţia înseamnă să vorbeşti în aşa fel încît nimeni să nu te poată acuza de vreun gînd original sau că este sinonimul pupincurismului sofisticat e larg răspîndită şi, desigur, deloc împărtăşită de piticii revoluţionari găzduiţi cu generozitate de creierul propriu. Mulţumesc pentru sfat şi îmi încep discursul aşa cum se aşteaptă toată lumea. Apoi spun că am decis să răspund cu această introducere unor sfaturi amabile primite înainte şi că, în ciuda lor, o să încerc totuşi o abordare mai riscantă. Doamna în cauză pare lovită de apoplexie şi sînt sigur că are şi ea propria imagine despre mine: o rachetă Patriot cam neagră. Toată lumea ştie că sînt un domn, domnul Valeriu, însă nu pot să nu mă bucur sadic de privirea îngrozită pe care o are în timpul în care vorbesc.

Cu franţuzii am început să mă obişnuiesc o țîră. Pe la restaurante nu calc, nu de alta, dar de cîte ori am fost, m-am simţit de fiecare dată prostul şcolii, cînd vin oameni cu meniuri care sună a descrieri de picturi neorealiste şi nu a mîncare. Coţofene umplute cu berbecuţi de alge de mare, stropiţi cu indignare şi plini de spume din care se va naşte Afrodita pot să fac şi eu acasă. Să cumperi ceva de la magazinele din centru bănuiesc că e o chestie de apartenenţă la vreo sectă secretă, că altfel nu pot să îmi imaginez de ce ai plăti costul unei vacanţe în Caraibe pentru juma’ de pantof sau o bretea de geantă de dus cîinele.

Cu parcarea e bine şi aicea. Am parcat pe acelaşi loc ca domnii originari mai albi. Maşina mea are număr de Ilfov şi am şi steagul României pe ea. Bineînţeles, mi-a lăsat un nene un bilet pe parbriz în care îmi zicea de morţi, dar în franceză. Adicătelea cu filozofie multă, stropită din plin cu sos pasiv-agresiv şi rasism ascuns dibace. Au trecut vreo două zile şi apoi mi-a scris încă un bilet, în engleză. O engleză cam franţuzită, dar tot de morţi. M-am gîndit să îi răspund politicos. Am printat poza mea şi a lui Nini, cu mesajul că nu prea mă descurc în franceză, dar dacă ştie ţigăneşte îl invit cu mare plăcere la o masă. E drept că am scris pe masă în loc de la masă, dar a fost o greşeală neintenţionată.

Vecinii se poartă impecabil acuşi, a­tîta că nu îmi dau flori şi nu îmi construiesc un garaj care să poată fi folosit şi pe post de mausoleu, desigur. Bănuiesc că toţi au cerut permis de port-armă, că de învăţat romani nu cred că s-ar băga ­mulţi, la cît de bine iese în alegeri dreapta extremistă.

Oraşul este absolut senzaţional. Curat, liniştit şi super-civilizat. De condus, se conduce de parcă ar fi toţi pe litium. Depresia este la ea acasă aici, aşa că e chiar foarte posibil să fie cam toţi pe litium. De ce or fi deprimați habar nu am, dar o vizită scurtă de refacere la Palilula, Carcea sau Ocolna cred că i-ar vindeca instantaneu. La început am crezut că rîsul este împotriva credinţei lor, dar acuşi încep să fiu îngrijorat că s-ar putea să creadă că e pe bani, că altfel nu îmi explic de ce sînt aşa de zgîrciţi pînă şi cu asta. Pînă acum toată lumea nativă d-acilea a fost extrem de politicoasă cu mine şi m-a lăsat să plătesc, că doar – deah! – noi, românii romi, sîntem bine ştiuţi ca fraţii lui Bill Gates. Noroc că sînt din ce în ce mai mulţi străini care vor să contribuie şi la îmbogăţirea fondului genetic, dar şi a impresiei că nu sînt într-o versiune germanico-franţuzească a Westworld (ţara aia plină de roboţi dintr-un serial de pe HBO).

Se munceşte mult, dar nu sînt francezii cei care se omoară, ci mai degrabă străinii, care construiesc cu drag La République acilea, în Alsacia. În rest, e plin de egalitate, fraternitate şi libertate, mai ales dacă eşti alb, bărbat şi ai terminat facultatea aia procopsită care dă cam toţi miniştrii în Franţa.