Dintr-un jurnal mai recent decît mine însumi

6 aprilie 2006   PE CE LUME TRĂIM

Adesea, simt nevoia să scriu un articol intitulat "Je m'accuse!". Însă un asemenea articol ar avea un subiect nedesluşit, ar fi o gîfîială furioasă neinteligibilă, un gîlgîit prelung, jalnic ca un vaiet şi caraghios ca un falset, o panică precum sufocarea. Pe cît ar fi de necitit, pe atît este de nescris. Erorile zilei în cetate: abuzul de subiectivitate şi căderea în agendă. Pe rînd. Cea mai mare cucerire a modernităţii tîrzii, exacerbată pînă la absurd şi caricatural în postmodernitate, este dreptul egal la subiectivitate corelat cu obligaţia fiecăruia în parte şi a tuturor în solidar de a accepta orice subiectivitate. Astfel cultivată, subiectivitatea a devenit umoare, capriciu, enervare, moft. Toţi avem dreptul la aşa ceva. Toţi avem dreptul să o exprimăm, să o aruncăm în capul oricui - de preferat al cititorului. Asemenea puseuri devin păreri, opinii, analize, chiar literă de evanghelie pentru unii mai slabi de cuget, chiar literatură pentru unii mai slabi de criterii. Căderea în agendă este, de fapt, ridicarea micii agende de însemnări la rang de text literar. Abundă pînă dincolo de saţietate însemnările banale de călătorie banală. Nici Dilema veche nu este ocolită de texte în care cîte un condeier îşi povesteşte micile călătorii cu aerul că descrie mari epopei ale spiritului. "Merg pe strada X. în oraşul Y. Dau colţul pe strada Y şi mă uit la magazinul B. Sar peste o baltă, traversez, maşinile stau liniştite că au roşu, eu trec că am verde. Apoi trec podul D. Apa curge pe sub pod. Mă aşez la restaurantul M, mănînc un berbecuţ şi beau un vin local. Lîngă mine mai stau şi alţi oameni. Vai, cît e de curat!" Însemnări demne de agenda unui poştaş. De ce credem noi toţi că orice ni se întîmplă, dar absolut orice, este atît de important încît trebuie să fie spus urbi et orbi? Chiar nu mai există diferenţă între literatură şi viaţa noastră? Chiar nu ne mai dăm seama cît de lipsite de relevanţă sînt mai toate clipele vieţii noastre şi cît de rare sînt acele experienţe pe care chiar ai datoria să le împărtăşeşti? Zău, nu sîntem chiar aşa de interesanţi pe cît ne simţim cînd ne urcăm într-un avion. În epoca blogurilor, orice ţi se întîmplă poate fi adus instantaneu şi cu oarecare eficacitate la cunoştinţa lumii. Dar chiar merită? Postmodern means postmodest, spune un filozof. Pe 1 decembrie 1831, Goethe şi Eckermann vorbeau despre Hugo. Goethe credea că talentul imens al lui Hugo este alterat de exagerata lui productivitate şi spunea că "ar trebui să înceapă să scrie mai puţin şi să lucreze mai mult". Peste doar cîteva zile se vor împlini exact 20 de ani de la moartea lui Mircea Eliade. În cimitirul "Oak Woods" din sudul oraşului Chicago, nu departe de intrare, se află mormîntul său şi al soţiei sale, Christinel, sub o cruce mică, din marmură roşie. La căpătîiul lor, o inscripţie: Nous avons fait un bon voyage. Chiar aşa, în franţuzeşte. Un epitaf jucăuş, poate neaşteptat pentru mulţi dintre cei care îl venerează şi pentru cei care l-au cunoscut. De cîte ori mă aflu în faţa mormîntului său, îmi vine în minte mărturia lui Ioan Petru Culianu despre moartea Maestrului. O adevărată mahaparinirvana. Epitaful mi se pare cu atît mai surprinzător. Sub ochii noştri, jurnalul se vulgarizează, devine bîrfă, intrigă, terapie psihanalitică, vanitate, cronică mondenă. Unul dintre ultimii păzitori ai demnităţii jurnalului ca specie literară este Matei Călinescu. Citesc Un fel de jurnal (1973-1981) şi mă simt privilegiat. Nu doar pentru că evocă locuri pe care le cunosc şi eu (Chicago, Bloomington, casa lui de pe East Wylie etc.) sau oameni pe care i-am întîlnit şi despre care, la rîndu-mi, ştiu atîtea, ci pentru că Matei Călinescu mă face părtaş lumii lui sensibile şi imense, frămîntărilor lui, felului lui de a trăi experienţa "viului vieţii", vorba unui mare prelat. Mai importante decît orice sînt ideile, sentimentele şi conştiinţa proprie - spune, de fapt, orice jurnal care contează (Gide, Pavese, Wolf etc.) Paradoxal, deşi este cea mai intimă exprimare, jurnalul se depersonalizează cu atît mai mult cu cît este mai bun, pentru că el nu autonomizează pe diarist ci chipul lui interior, cel de dincolo de fiinţa lui de carne, oase, sînge, glande, unghii, dinţi şi păr. Bucurie mare la ascultarea, după mult timp, a CD-ului Bravo Domingo. Pierdut printre discuri şi lucruri din trecut, l-am regăsit cumva întîmplător. Au trecut, cred, cinci ani de cînd l-am cumpărat. Entuziasmul care mă cuprinde la auzul vocii lui Domingo este greu de descris. Aşa trebuie că se simte levitaţia. Ajung în pragul lacrimilor cînd ascult Je crois entendre encore... din Pescuitorii de perle. Îmi aduc aminte de o scenă descrisă în jurnalul Annei Magdalena Bach. Deodată, un elev al lui Bach ţîşneşte din camera unde studia sub direcţia Maestrului cu ochii în lacrimi, cuprins de o agitaţie evidentă. Nesigur, s-a apropiat de Anna Magdelena care îl privea stupefiată, neînţelegînd ce îl apucase, şi îi spune fără să aştepte nici o întrebare, arătînd cu degetul camera de studiu care rămăsese cu uşa deschisă: "E atîta splendoare acolo, încît mă doare". Înţeleg bine ce a trăit elevul anonim cînd îl ascult pe Domingo, pe care l-aş numi "regele tenorilor", dacă nu ar fi existat, mai înainte de el, Franco Corelli, cel care şi-a adjudecat în veac titlul. Regele, din păcate, e unic. Atunci, ce ar putea fi Domingo? Dumnezeul? Ce este această intensitate senină, cerească pe care o produce vocea lui în sufletul meu? Stendhal, dacă nu mă înşel, face legătura dintre melancolie şi imaginaţie. O puternică melancolie nu este accesibilă decît celor cu o imaginaţie bogată. Aşa se face că melancolia este un privilegiu şi nu un necaz, o virtute şi nu un defect, o binecuvîntare şi nu un blestem.

Mai multe