Dinspre America spre Franţa, poliţia gîndirii în ofensivă

17 iunie 2020   PE CE LUME TRĂIM

În anii ʼ50, universităţile americane preluau de la francezi idei şi curente de gîndire reprezentate de intelectuali precum Sartre, Foucault, Deleuze sau Derrida. Într-un fel sau altul, toate aceste teorii franceze îşi propuneau să stimuleze spiritul critic, să inventeze noi instrumente de disecare a realului, să nuanţeze raporturile noastre cu lumea. Cum istoria nu stă pe loc şi cum deseori Istoriei (cu majusculă) îi place să fie ironică, în prezent vin dinspre Statele Unite spre Franţa idei destinate să reducă apetitul critic la zero, să simplifice la extrem raporturile noastre cu societatea şi să impună un control de tip poliţienesc în materie de reflecţie.

De prin anul 2000, Franţa a început să fie inundată de aşa-numita gîndire politică corectă. Toate aceste norme de protejare a sensibilităţilor pe care le-ar putea avea diverse minorităţi apar însă astăzi ca perfect suportabile faţă de cele mai recente „achiziţii”: rasialismul, indigenismul şi ideologia decolonială. Nu sînt sigur că toate aceste concepte au fost preluate de limba română, dar mai devreme sau mai tîrziu ele vor trebui adoptate întrucît în spatele lor se află fenomene în plină expansiune.

Aceste trei curente alimentează în Franţa (împreună cu diverse alte asociaţii care pretind că luptă împotriva rasismului sau a islamofobiei) o nebuloasă insurecţională. Lor li se alătură, în încercarea de a demola bazele republicane ale Franţei şi mai ales ideile universaliste, tot felul de anarhişti, militanţi de extrema stîngă, islamişti radicali, agitatori antipoliţie care nu doresc altceva decît să se bată cu forţele de ordine, anticapitalişti şi antifascişti cu idei confuze, precum şi alţi şi alţi răzvrătiţi viscerali în căutare de justificări ideologice. Moartea lui George Floyd în Statele Unite, prin emoţia internaţională provocată, a trezit la viaţă nebuloasa evocată mai sus, şi mulţi editorialişti urmăresc cu stupefacţie evoluţia ei.

Cele trei mişcări au în comun aceeaşi linie „melodică”: încriminarea omului alb „suprematist”. Vechea şi tradiţionala „luptă de clasă”, atît de des proclamată de revoluţionarii marxişti drept „motor al istoriei”, a fost înlocuită cu „lupta de rasă”. Vechiul şi tradiţionalul slogan „Proletari din toate ţările, uniţi-vă” începe să fie înlocuit cu ceva de genul „Să ne unim, toate rasele ne-albe, împotriva omului alb dominant”. Pînă nu demult erau desemnaţi ca responsabili pentru nefericirile lumii capitalismul, burghezia, dictatura banului, piaţa liberă, globalizarea, liberalismul şi neoliberalismul, colonialismul, diverşi dictatori… Mişcarea decolonială şi aliaţii ei au găsit însă o ţintă mai bună şi mult mai uşor de ochit: omul alb. Demolarea omului alb este oricum mult mai simplu de operat şi găseşte ecouri mult mai puternice în rîndurile multor minorităţi decît lupta împotriva capitalismului, de exemplu.

Un editorialist francez pro-european şi liberal, Franz-Olivier Giesbert, arată în revista Le Point că unele dintre întrebările pe care şi le pun aceşti militanţi sînt justificate, dar că răspunsurile aduse de ei sînt inacceptabile. Omul alb occidental (principalul incriminat) nu a fost chiar un îngeraş tandru pe planetă, iar civilizaţia occidentală s-a construit printr-o expansiune nemiloasă, injustă şi uneori genocidară. A decreta însă acum ca fiind juste ura, segregaţia rasială şi dărîmarea edificiului universalist de idei nu este în nici un caz o soluţie acceptabilă.

La începutul acestui an a apărut în Franţa, la Editura Grasset, un foarte interesant eseu semnat de Caroline Fourest intitulat Generaţia ofensată – de la poliţia culturii la poliţia gîndirii. Caroline Fourest este specialistă în multiculturalism şi universalism, militantă feministă, militantă în favoarea drepturilor homosexualilor, regizoare şi conferenţiară, bună cunoscătoare a realităţilor din universităţile americane. De altfel, ceea ce povesteşte ea despre cultura „victimară” şi identitară emanînd din universităţile americane este de natură să ne stupefieze. Caroline Fourest arată că multe universităţi din lumea occidentală au devenit locuri de unde emană o dictatură a minorităţilor şi a identităţilor. Noua generaţie se simte ofensată din orice: cînd i se predă teoria evoluţionistă a lui Darwin, cînd un profesor alb vorbeşte despre problemele negrilor, cînd un artist occidental se inspiră din arta africană sau indigenă etc. Faptul că în multe universităţi americane au fost create aşa-numitele safe spaces (adică locuri cu comportament politic corect strict) mi se pare, cel puţin mie personal, un triumf al unui tip de integrism identitar la fel de periculos ca islamul radical. Nu întîmplător, de altfel, uneori, în cadrul diverselor manifestaţii, cele două tendinţe îşi dau mîna întrucît au un adversar unic: libertatea, aşa cum a fost gîndită de contestatul om alb occidental.

Asistăm, oare, în Franţa, la o americanizare a gîndirii? Unii eseişti şi filozofi francezi afirmă, cu tristeţe, acest lucru. Franţa a fost întotdeauna un laboroator de idei şi o arenă de dezbaterilor ideologice. Iar mişcările antirasiste au suscitat pînă acum sprijin şi respect din partea francezilor. Caroline Fourest arată însă că antirasismul universalist începe să fie înlocuit de un antirasism identitar. Martin Luther King în Statele Unite sau Aimé Césaire în Franţa au fost exemplari prin angajamentul lor antirasist în numele ideii cu valoare universală de egalitate între toţi oamenii. Noile mişcări antirasiste au însă o dimensiune identitară, iar tipul de societate pe care îl propun înseamnă o reîntoarcere la un fel de Ev Mediu.

Aceste dezbateri şi angoase sînt deocamdată străine ţărilor din Europa de Răsărit, ele fiind devorate de alte probleme şi urgenţe. Ceva îmi spune însă că un eventual Ev Mediu identitar, dacă se instaurează în Occident, îşi va trimite viruşii iraţionali şi doldora de pură prostie şi în Estul Europei.

Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.

Mai multe